Astăzi, când privesc în spate, văd oameni. Mulțumesc!

    Eram în clasa a șasea, aveam doisprezece ani. Mama îmi cumpărase în acea iarnă friguroasă o scurtă vătuită, cu blană albă, de un verde turcoaz pal, foarte frumoasă și foarte călduroasă. Pesemne că mă credeam domnișoară la vârsta aceea fiindcă am ținut cu tot dinadinsul să-mi ia cizme cu toc pătrat și cu șireturi până sus. De ce să mă fi grăbit să întorc spatele copilăriei, în cizmele mele cu toc?!

 Am știut întotdeauna că nu i-am întors spatele, pur și simplu am ascuns-o la piept, în partea stângă și de multe ori sunt copilărie, pentru că de acolo iese ceea ce dosim.

După câteva zile am descoperit că cizmele, care-mi dădeau bătăi de cap cu lungimea șireturilor, erau diferite modele. Dreptul -negru strălucitor, stângul - negru pământiu. Dreptul - din piele tare, care nu prea se lărgește, stângul îmi înghițea piciorul și mai era loc pentru unu. N-am cârnit din nas, așa am umblat în acea iarnă, că doar erau de la Zorile, iar asta înseamnă că costau un pumn de bani. Și pentru că le luasem cu o mărime mai mare, le-am purtat și iarna următoare. Așa erau timpurile. Doar că în iarna următoare nu cizmele mi-au dat bătăi de cap. Chiar dacă dosisem copilăria la loc sigur și o purtam mereu cu mine, bifasem toate simptomele adolescenței: părul se îngrășa foarte repede, fața-mi era plină cu acnee, dispoziția - aiurea și încredere în sine - deloc. Mi s-a spulberat instantaneu imaginea mea de fată frumoasă când îmbrăcam scurta mea cu blană albă. Nici măcar ea nu avea putere asupra adolescenței.

 Voiam să cred că crescusem și mă maturizez, dar, de multe ori, chiar și după douăzeci de ani, simt că am rămas în acea iarnă. Speriată, dezamăgită, încruntată, neînțeleasă, cu un picior pe pământ, cu altul fluturând. Chiar dacă nu e vorba deloc despre fluturi, decât peste câțiva cincisprezece ani, când am înțeles cum se transformă omida în fluture. Dar oare nu fusesem prea mult timp omidă? Mai poți să fii fluture după aia? În cap, mă refer și în inimă, pentru că exteriorul poate fi foarte amăgitor. Nu toți fluturii pot să zboare.


Paisprezece ani mai târziu după acea iarnă eram în bucătăria mică a unei femei mari. În timp ce îmi făcea manichiura, îmi spunea că trebuie să vizualizez viitorul meu. S-a prins ea că trăiam în vise, poate chiar într-o iarnă friguroasă, dar nu știam să visez.

De fiecare dată când mă duceam în acea bucătărie mică, intram de fapt într-un laborator magic, de transformare. Și nu mi-a fost frică să învăț. Să învăț cine sunt. Să învăț că sunt frumoasă, minunată, iubitoare, caldă. Să învăț că tot ceea ce cred eu că mă face să fiu mică, este de fapt puterea mea. De la o manichiuristă. Că așa e, exteriorul e amăgitor. 
După asta, am tot întâlnit femei care m-au înfiat și m-au iubit ca pe propria fiică, chiar dacă puteam să le fiu soră. Dacă vârsta ar fi ani, am îmbătrâni foarte repede!
Și mi-au îmbrățișat aripile lăsate în jos și mi-au vorbit adesea despre frumusețe. Uneori, un singur înțeles egalează toate celelalte neînțelese! Un singur cuvânt e de ajuns pentru toate tăcerile. Depinde de cuvântul pe care-l auzi și-l alegi să fie al tău.

Eu am ales să învăț. Să învăț să (mă) iubesc, să (mă) accept, să (mă) iert, să fiu, să privesc, să dau, să primesc, să cred, să cinstesc, să greșesc, să lupt, să uit. 
Această alegere nu garantează nimănui că din acel moment se vor întâmpla doar lucruri frumoase. Această dezvoltare oferă posibilitatea să alegem și să gestionăm și să fim. Poate mai ales să fim. Buni sau răi, că doar avem întotdeauna această opțiune. Falși sau adevărați. Frumoși sau urâți. Omidă sau fluture. Dar uneori, vom fi din toate câte-un pic, pentru că nu putem învăța fără lecții. Alteori, vom regreta comportamentul nostru, dar s-ar putea să creștem deasupra regretelor. Viața nu e perfecțiune. Pur și simplu, e!
     Învăț să am curaj să le spun oamenilor din viața mea, fără motiv de zi de naștere sau o nouă tunsoare, că sunt  minunați, buni, frumoși, demni, de încredere, fiindcă știu că aceste cuvinte îndreaptă spatele, ridică de jos, nasc zâmbete și strălucire în ochi.
Dar am unele dimineți în care mă trezesc cu dispoziția pierdută undeva sub pat și redevin adolescenta de treisprezece ani, care are impresia că s-a prăbușit lumea ei. Devin la fel de speriată, mică, pierdută într-o revoltă tăcută. Așa e viața. Totul e ciclic. N-am cum să nu fiu ceea ce sunt deja, ceea ce m-a crescut, dar pot să aleg s-o înțeleg pe acea fetiță, să ne amintim amândouă de scurta turcoaz cu blană albă și să ne simțim frumoase sau de cizmele diferite și să râdem împreună!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce se întâmplă cu nervii unei mame obosite?

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Dragă femeie