O poveste despre pierderi și regăsiri
Casa ei era în celălalt capăt de pădure. Oamenii din sat se fereau să treacă prin zona aceea, fiind convinși că femeia cu părul negru și picioarele subțiri e o vrăjitoare rea și nebună.
Și dac-ar fi fost o casă ca lumea, da așa, niște bucăți de lemn bătute strâmb și un geam mic, veșnic prăfuit prin care nu se vedea nimic. Așa-s oamenii, îs curioși și dacă nu-și pot satisface curiozitățile, le inventează ei.
Ea se trezea în fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor și se ducea la râu. Se spăla cu apa rece ca gheața pe față și apoi se culca pe iarba udă și privea cerul cenușiu, pictat. Cum se ivea prima lumină a răsăritului, ea se ridica și pornea spre casă.
Cei care au văzut-o au spus despre ea că stătea deasupra apei și făcea diferite vrăji și de atunci nu a mai băut nimeni apă din acel izvor.
Oamenii oricum continuau s-o spioneze. Nu le plăcea că femeia nu vorbea cu nimeni și nu ieșea din pădure. Cu ce s-o hrăni?se întrebau ei. Cu puterile și energia noastră, răspundeau sătenii.
Când ajungea acasă de la râu, femeia cu părul negru ca pana corbului, se apuca de frământat aluat, aprindea focul într-un cuptor micuț, aproape improvizat, și cocea turte rumene și pufoase. Iar pe masă, acoperite cu un prosop, erau turtele coapte în ziua precedentă. Ea ciugulea dintr-o turtă aproape o săptămână, iar celelalte le dădea păsărilor.
De când venise în pădure nu ieșise niciodată de acolo. În fiecare zi de joi, înainte de amiază, când sătenii munceau din greu pe deal, el venea la ea și-i aducea de-ale gurii. O chema acasă, ea îi spunea să plece. El pleca luându-și cu el încă o parte de uitare și renunțare.
Pe ea fiecare plecare a lui o ucidea câte un pic. I-ar fi plăcut să se înverșuneze deciziei ei de a rămâne aici, s-o îmbrățișeze chiar dacă ea avea să se zbată în brațele lui, să-i sărute lacrimile chiar dacă ea știa să le ascundă bine, să le usuce de dor. Să-i spună că o iartă, că nu e vinovată cu nimic, că Dumnezeu uneori face lucrurile în felul lui...chiar și pe cele dureroase.
Iar el doar își ațintea privirea acuzatoare asupra ei și o privea îndelung, parcă blestemând-o.
Sătenii din partea cealaltă de pădure nu conteneau să-și verse asupra ei negreața sufletelor lor. Vrăjitoareo, pleacă de aici. Nu ne usca grânele și nu alunga ploile. Cei mai curajoși se apropiau de casa ei cu furcile, dar nu intrau niciodată, doar se uitau prin mică ferestruică prăfuită să vadă ceva ceva. Ce-ar fi putut vedea? Doar o femeie care-și plângea soarta...
Într-o zi s-a auzit o ciocănitură în ușa cocioabei ei. Nu era joi. Era o zi de marți. Altădată ar fi spus că era o zi frumoasă de marți.
A intrat, timidă și temătoare, o femeie scundă, tânără, cu părul de culoarea grâului și ochii de culoarea cerului.
Am venit să mă ajuți. Oamenii din sat spun că te pricepi la lucruri supranaturale. Nicidecum nu pot rămâne însărcinată, dar ne dorim atât de mult un copilaș. Fac tot ce spui. Sunt gata pentru orice pact, a zis femeia din fața ei, privind în podea.
Femeia cu părul ca pana corbului a început să plângă în hohote. Cum putea s-o ajute pe femeia din fața ei? Ea, care a pierdut sensul vieții, ea, care s-a pierdut de tot, ea, care merge în fiecare dimineață să-și ia rămas bun de la stelele de pe cer, ea care hrănește păsările cu roadele pământului, ea, care s-a retras aici în pădure departe de lume, departe de sine. S-a prăbușit pe podea, plângând cu suspine.
Sătenii când i-au aflat povestea s-au împărțit în două tabere, din una făceau parte cei care-i simțeau durerea și se rugau pentru ea, și ceilalți, care credeau că și-a meritat pe deplin soarta.
Femeile din sat veneau la ea acasă și stăteau tăcute lângă ea.
O îmbrățișau cu privirile lor calde și o iubeau cu compasiunea lor. Fiecare strop de iubire pe care i-l ofereau femeile îi stingea câte un pic focul durerii și uneori avea impresia că simte înăuntrul ei puterea iertării. Simte pulsându-i din nou viața.
Se putea oare ca un sfârșit să fie uneori un început?se întrebă în sinea sa. O durea, dar nu ca înainte. O durea, dar îi era înțeleasă durerea și atunci știuse de ce are nevoie un om ca să simtă că trăiește! De empatie, iubire, căldură și vorbe care sprijină duhul, ca parul care sprijină gardul. De oameni buni! Iar oamenii sunt uneori negri la suflet, poate doar așa pot descoperi înăuntrul lor puterea bunătății. E adevărat că nu toți oamenii înțeleg... poate și aici este un sens ascuns?
Și dac-ar fi fost o casă ca lumea, da așa, niște bucăți de lemn bătute strâmb și un geam mic, veșnic prăfuit prin care nu se vedea nimic. Așa-s oamenii, îs curioși și dacă nu-și pot satisface curiozitățile, le inventează ei.
Ea se trezea în fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor și se ducea la râu. Se spăla cu apa rece ca gheața pe față și apoi se culca pe iarba udă și privea cerul cenușiu, pictat. Cum se ivea prima lumină a răsăritului, ea se ridica și pornea spre casă.
Cei care au văzut-o au spus despre ea că stătea deasupra apei și făcea diferite vrăji și de atunci nu a mai băut nimeni apă din acel izvor.
Oamenii oricum continuau s-o spioneze. Nu le plăcea că femeia nu vorbea cu nimeni și nu ieșea din pădure. Cu ce s-o hrăni?se întrebau ei. Cu puterile și energia noastră, răspundeau sătenii.
Când ajungea acasă de la râu, femeia cu părul negru ca pana corbului, se apuca de frământat aluat, aprindea focul într-un cuptor micuț, aproape improvizat, și cocea turte rumene și pufoase. Iar pe masă, acoperite cu un prosop, erau turtele coapte în ziua precedentă. Ea ciugulea dintr-o turtă aproape o săptămână, iar celelalte le dădea păsărilor.
De când venise în pădure nu ieșise niciodată de acolo. În fiecare zi de joi, înainte de amiază, când sătenii munceau din greu pe deal, el venea la ea și-i aducea de-ale gurii. O chema acasă, ea îi spunea să plece. El pleca luându-și cu el încă o parte de uitare și renunțare.
Pe ea fiecare plecare a lui o ucidea câte un pic. I-ar fi plăcut să se înverșuneze deciziei ei de a rămâne aici, s-o îmbrățișeze chiar dacă ea avea să se zbată în brațele lui, să-i sărute lacrimile chiar dacă ea știa să le ascundă bine, să le usuce de dor. Să-i spună că o iartă, că nu e vinovată cu nimic, că Dumnezeu uneori face lucrurile în felul lui...chiar și pe cele dureroase.
Iar el doar își ațintea privirea acuzatoare asupra ei și o privea îndelung, parcă blestemând-o.
Sătenii din partea cealaltă de pădure nu conteneau să-și verse asupra ei negreața sufletelor lor. Vrăjitoareo, pleacă de aici. Nu ne usca grânele și nu alunga ploile. Cei mai curajoși se apropiau de casa ei cu furcile, dar nu intrau niciodată, doar se uitau prin mică ferestruică prăfuită să vadă ceva ceva. Ce-ar fi putut vedea? Doar o femeie care-și plângea soarta...
Într-o zi s-a auzit o ciocănitură în ușa cocioabei ei. Nu era joi. Era o zi de marți. Altădată ar fi spus că era o zi frumoasă de marți.
A intrat, timidă și temătoare, o femeie scundă, tânără, cu părul de culoarea grâului și ochii de culoarea cerului.
Am venit să mă ajuți. Oamenii din sat spun că te pricepi la lucruri supranaturale. Nicidecum nu pot rămâne însărcinată, dar ne dorim atât de mult un copilaș. Fac tot ce spui. Sunt gata pentru orice pact, a zis femeia din fața ei, privind în podea.
Femeia cu părul ca pana corbului a început să plângă în hohote. Cum putea s-o ajute pe femeia din fața ei? Ea, care a pierdut sensul vieții, ea, care s-a pierdut de tot, ea, care merge în fiecare dimineață să-și ia rămas bun de la stelele de pe cer, ea care hrănește păsările cu roadele pământului, ea, care s-a retras aici în pădure departe de lume, departe de sine. S-a prăbușit pe podea, plângând cu suspine.
Sătenii când i-au aflat povestea s-au împărțit în două tabere, din una făceau parte cei care-i simțeau durerea și se rugau pentru ea, și ceilalți, care credeau că și-a meritat pe deplin soarta.
Femeile din sat veneau la ea acasă și stăteau tăcute lângă ea.
O îmbrățișau cu privirile lor calde și o iubeau cu compasiunea lor. Fiecare strop de iubire pe care i-l ofereau femeile îi stingea câte un pic focul durerii și uneori avea impresia că simte înăuntrul ei puterea iertării. Simte pulsându-i din nou viața.
Se putea oare ca un sfârșit să fie uneori un început?se întrebă în sinea sa. O durea, dar nu ca înainte. O durea, dar îi era înțeleasă durerea și atunci știuse de ce are nevoie un om ca să simtă că trăiește! De empatie, iubire, căldură și vorbe care sprijină duhul, ca parul care sprijină gardul. De oameni buni! Iar oamenii sunt uneori negri la suflet, poate doar așa pot descoperi înăuntrul lor puterea bunătății. E adevărat că nu toți oamenii înțeleg... poate și aici este un sens ascuns?
Comentarii
Trimiteți un comentariu