Suntem arhitecții relațiilor noastre

 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"...

...am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton. 

Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale. 

Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă din ce în ce mai des e un clopoțel care-mi spune că trebuie să le văd, să le recunosc și să le primesc. 

Depindem de emoțiile celor care ne înconjoară mai mult decât credem. Suntem influențați și influențăm la rândul nostru  starea de spirit a celorlalți. În familie are loc cel mai real transfer de emoții. În celelalte medii avem tendința de a masca sentimentele noastre din diferite motive. 

Acest lucru se observă cu ușurință, spre exemplu, eu pot să fiu supărată pe cineva din familia mea, dar dacă mă uit pe fereastră în același timp și văd pe cineva cunoscut îi fac cu mâna și-i zâmbesc, îi spun că totul e bine etc. Respectiv, mediul familial, în multe cazuri, ar putea deveni un mediu ostil, nesănătos pentru o creștere și dezvoltare armonioase a relațiilor. 

Care este prima mea atitudine greșită atunci cînd mă tamponez de situații care mă irită? Eu iau tot ceea ce se întâmplă personal. Îmi atribui mie fiecare privire răutăcioasă, fiecare cuvânt rostit inconștient. Mă transform rapid în victimă, iar de aici la rolul de călău al propriei persoane este doar un pas, pe care-l fac, de cele mai multe ori. În momentul când rațiunea mea se manifestă, înțeleg că toate gesturile și cuvintele rostite de cineva în timpul unei înflăcărări nervoase sunt un șuvoi care ține de furia persoanei respective și mai puțin de receptorul acelui șuvoi. Învăț să nu mă las păcălită de această furie impersonală și să nu iau lucrurile personal. Acest prim pas mă ajută enorm în înțelegerea situațiilor neplăcute. 

Cum reacționez în situațiile care-mi solicită nervii? Eu cred că reacția e un mod natural de manifestare. În momentul când rațiunea noastră este înăbușită de valul emoțional îmi este imposibil să acționez. Am certitudinea că mulți oameni simt la fel. În situațiile mai puțin stresante încerc pe cât posibil să reacționez cu ceva mai mult calm. Specialiștii declară convins să înlocuim reacția cu acțiunea. Mie nu-mi iese, așa că eu mai bine îmi studiez modurile de a reacționa! 

O altă lecție pe care eu am înțeles-o e și una dintre cele mai importante - de multe ori un copil morocănos sau un adult supărat au nevoie de atenție și iubire. Nu am fost învățați să spunem că avem nevoie de atenție sau de îmbrățișări sau de iubire. Toate aceste nevoi nu se dau după merit. Sunt nevoi pe care le avem cu toții, iar satisfacerea lor duce la o dezvoltare și o împlinire pline de armonie și oferă un anumit statut de încredere în dezvoltarea relațiilor. Eu am 35 de ani și eu încă simt stânjeneală când îmi îmbrățișez părinții sau prietenii cei mai apropiați. Ne este mult mai ușor să ne pupăm și să ne îmbrățișăm cu oameni cu care nu suntem legați de o afecțiune profundă. Treptat, aceste atitudini ne fac să ne depărtăm emoțional de cei dragi și una dintre cele mai neplăcute consecințe e faptul că ajungem să nu înțelegem aceste nevoi, aceste strigăte tăcute și atribuim toate capriciile evidente unui caracter "greu și încăpățânat".

Și acum o să mă opresc la relațiile pe care le dezvoltăm cu partenera/partenerul nostru și cu copiii noștri. 

O căsătorie fericită nu stă într-un act eliberat de starea civilă. Acel act nu are nicio valoare afectivă.  Momentul căsătoriei e de fapt începutul ei. De acum încolo construim împreună acea fericire care ne împlinește. Perioada romantică trece la un moment dat și abia acum simțim iubirea și grija celuilalt. E un proces zilnic de înțelegere, comunicare, validare, de creare a unei relații. Devine o rutină și noi credem că rutina e obositoare, lipsită de farmec și gust. Sunt percepții preluate de la alți oameni. De multe ori o schimbare de viziune schimbă total lucrurile. Schimbă atitudinea noastră față de anumite lucruri.

  Iubirea nu e neapărat ușoară. E un proces de dăruire, de transformare, de compromisuri. Iubirea e minunată și dulce ..... dacă mănânci multe dulciuri...., doar dacă vrei să fie așa, dar iubirea e un act de străduință. 

O familie fericită nu înseamnă o familie în care lipsesc grijile, certurile, cum am crezut eu mult timp. Certuri și nefericiri există în fiecare familie. Cineva le tace, altcineva le strigă, cineva le plânge, altcineva le oferă, cineva le înghite, altcineva se apără. Sunt multe moduri de a reacționa în fața neplăcerilor. Dar... întotdeauna există un apoi, ce fac eu după ce mă cert cu cineva? De fapt, ce ar trebui să fac pentru că nu fac așa mereu. Apropierea și iertarea! S-ar putea ca scuzele să fi devenit între timp golite de sens, dar atâta timp cât ele exprimă sinceritate au puterea de a răsturna zidul și de a-l transforma în pod. 

Certurile ușoare și rare nu traumează absolut pe nimeni, ok, egoul meu suferă al naibii oricum, dar a trauma e un verb foarte greu, foarte dureros, nu-l mai folosiți pentru toate nimicurile. 

Poate că acest text s-a născut inițial din dorința de a găsi o justificare la replica copilului, dar până la urmă mi-a ieșit un text în care m-am descoperit, din nou, pe mine, un text în care mi-am analizat emoțiile și am înțeles astfel că ceea ce le spunem copiilor și modul în care le-o spunem ridică fie zid, fie pod. Și nu între mine și copil. Zid între mine și mine. Eu nu mă cunosc. Eu nu mă înțeleg. Eu nu vreau să recunosc. Pod între mine și copil. Când sunt bine cu mine sunt bună cu ceilalți. Pod între mine și partenerul meu. Când îmi accept neajunsurile mele, ele nu mai sunt lipsuri; aceste vulnerabilități devin o sursă de învățare și dezvoltare! 

Filtrați toată informația care vă trece prin fața ochilor, ignorați și acest text, nu vă aduce nimic nou sub soare și nici nu explică anumite comportamente în afară de al meu, evident,  și haideți să învățăm împreună să ne ascultăm vocile interioare, să auzim nevoile care nu au voce, să ne auzim copiii și oamenii dragi, în ciuda tuturor standardelor societății, vecinilor, neamurilor. Să învățăm să iubim. Nu pentru cumințenie sau supunere, nu pentru note bune sau calități extraordinare. Să învățăm să iubim pur și simplu. Pentru ochi, pentru buze, pentru urechi, nas, mâini, picioare. Pentru suflet. Să învățăm să prețuim viața și sănătatea ca cele mai de preț daruri dumnezeiești!

Pe curând și vă doresc multă sănătate vouă și familiilor voastre! Cele bune!