Asasinul orb / Margaret Atwood

Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie memoria, iar odată ce ea acea viață pe care n-am trăit-o. 

Cuvinte aruncate pe foaie, puține dialoguri, o sumedenie de stări sufletești formate cândva din întâmplări uitate, o radiografie a unei vieți care nu a fost trăită cu adevărat decât în perioada anilor de aur, iar cuvintele însăilate pe foaia albă sunt firele descurcate ale unor vieți răsucite împreună. 

Regrete? Nu! Doar puține, doar cele ce țin de curajul de a ține strâns mâinile celor pe care-i iubești. Puține, dar cele mai importante. Dar oare poți să ții iubirea în colivie? Ea, care iubește înaltul cerului, acolo unde sufletele se reunesc pentru totdeauna. 

Asasinul orb nu se axează pe acțiune, ci pe introspecție. Te face să te plimbi prin propriul trecut, te face să te întrebi dacă știi cine ești cu adevărat din toate acele roluri pe care ți le-ai asumat. Cu ce costum te întâmpini pe tine însuți? Cât din viața ta a fost despre iubire? 

Vieți distruse de război, vieți cu prea multă iertare încât sufocă, vieți rătăcite în propria viață, vieți cu versiuni moștenite, vieți în așteptare - cam despre asta scrie Margaret Atwood în Asasinul orb. Scrie și seduce cititorul nu atât cu ajutorul poveștii, care poate aparține oricui, ci prin felul matur și profund cu care-și tratează personajele. M. Atwood își respectă personajele, poate anume de asta ele sunt atât de autentice încât te întrebi cine ești tu!

Viața are multe fire încurcate; dacă credem că viața e doar ceea ce se vede la exterior atunci ducem vieți înguste, iar bucuriile durează o secundă. Dar viața e puțin despre ceea ce se vede, ea se simte. Se trăiește! Cu toate ițele sale! Cu toate descoperirile. Dac-am ști ce urmează în viață, n-am mai putea trăi liniștit, autentic și, mai ales, n-am mai putea iubi!