Primăvara sufletului

 Mă așez să scriu. Când văd cum se nasc literele pe foaie simt o bucurie interioară, de parcă cineva înăuntrul meu abia așteaptă nașterea cuvintelor mele. De parcă înăuntrul meu se dansează valsuri din cuvinte, emoții, sentimente, resentimente, furii, bucăți de depresie, fericiri, tristeți. Nu le pot dărui tuturor acestor simțiri cuvinte. Uneori cuvintele pot destrăma o însemnătate întreagă, iar alteori puterea simțirii este mai mare decât greutatea cuvintelor. Și atunci încep să mă roadă gânduri. Mă las pradă acestor gânduri și ele mă sfâșie în zeci de bucăți precum o haită de lupi își sfâșie prada. Mă trăsnește o idee - această haită de lupi e a mea. Eu mă sfâșii pe mine în bucăți. Aici ar fi mers ideal o țintă spre care să întind arătătorul, dar nu sunt decât eu cu mine. Mă mir de complexitatea acestui paradox care se numește om. Cum poate încăpea în unul și același om un ocean de gingășie și o mocirlă de glod? Nu ne place să recunoaștem despre noi așa ceva. Ceilalți sunt așa, dar eu nu. Eu sunt conștientă, responsabilă, hotărâtă; eu sunt lumină! Pe cine încerc să păcălesc? Pe mine!!! De câte ori am înghițit această justificare. Și mi-a plăcut. Și a crescut în mine și tot caut o țintă spre care să arăt, chipurile să-mi ușurez conștiința. Și-am căzut din oceanul de gingășie cu nasu-n glod. Pe termen lung victimizarea nu e o soluție. Nici pe termen scurt nu e, dar altfel omul ar fi lipsit total de iluzii, n-ar exista deloc posibilitatea creării unui portret de om ideal, modern, asumat. Când ajungi cu nasul în glod se destramă acel portret. Ca o ultimă bătaie de aripi încercăm să prindem bucăți, să le lipim, dar ne scapă printre degetele ude și lunecoase. Mă izbește o nouă idee - poate destrămarea acelui ideal e soluția formării identității personale? Atunci când ne pierdem ne regăsim de fapt. Schimbați. Noi. Mai vii. 

Mai petrec niște timp lingându-mi niște răni. Mă doare. E adevărat că masca a căzut, dar e la fel de adevărat că ea a fost a mea, parte din mine. I-am dedicat energie și timp. O mască destrămată e o ruptură de mine însămi. Aș vrea să pășesc peste acest moment. Parcă sunt matură, parcă înțeleg unele lucruri, cunosc reacțiile psihologice ale minții mele și ale egoului meu, dar tot mi se încordează gura, mâinile se agită, pierd simțul pământului de sub picioare, în ochi mi se nasc niște picături din oceanul de gingășie și-aș vrea să fug ... într-o pereche de brațe iubitoare. Ce bine-mi pare că gândurile mi se îndreaptă spre iubire. Asta îmi dă forță. Să știi că cineva te iubește, și te așteaptă, și te ascunde de toate umbrele în brațele sale. Asta înseamnă iubire! Asta înseamnă acasă! E un dar extraordinar. Doamne, ajută-mă să nu pierd niciodată certitudinea iubirii. Un singur cuvânt, dar cât de mare e. Ar putea face față unui milion de cuvinte. Și am fost purtată de-atâtea ori în brațe!!! Un dar ceresc! Nu sunt singură. Niciodată. Oare poate asta să mă țină pe loc? Nicidecum! Voi păși nesigur, voi păși înapoi, voi păși din nou înainte, voi dori să fug, să arăt, să plâng nu pentru a mă elibera, ci pentru a mă îneca în propriile-mi lacrimi,dar de fiecare dată când voi cădea voi simți pe umeri o atingere. Acea atingere nu mă va părăsi niciodată, doar să nu uit că este acolo. În sufletul unui om încap multe cuvinte, mulți oameni, mult timp, dar întotdeauna este loc pentru iubire. Chiar și atunci când ții în mână bucățile unui portret, iar picioarele lunecă în glod. Mai ales atunci. E momentul unei noi renașteri. E semn că a venit primăvara în sufletul omului!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții