Valurile de Virginia Woolf

 Am avut o experiență de neuitat cu această carte. Am citit-o lung. La început nu eram în stare să conectez oamenii din carte, reveneam, reciteam. Apoi mi-am zis de ce să nu mă las în voia cuvintelor? Și m-am lăsat. Cuvintele suave, cuvintele grațioase m-au purtat pe valurile vieții mele. Am închis ochii și am văzut întunericul, m-am speriat, am deschis ochii și m-au speriat valurile reci, forța lor, am coborât de pe valuri în miezul cuvintelor, iar orgoliul meu și-a dorit să sfarme valurile, să le ogoiască forța. A fost luni, a fost duminică. A fost vară, a fost iarnă. M-am lovit de stânci și-am plâns de deznădejde. Mi-am strâns lacrimile și mânia în pumn. Nu știu ce-mi veni, dar am dus pumnul spre inimă. La amiaza vieții, am stat pe mal și-am admirat frumusețea valurilor liniștite, broderia încrețită a mării. Am sărit în apă, să simt mirosul visurilor mele, să prind în palmă speranța vieții și să mă las purtară de valul care mă duce lin pe apă. 

O scriere impecabilă, o scriere foarte intimă, delicatețe, miere, licoare dătătoare de speranță. Fraze sculptate, bucăți de viață, răsărit de soare, iubire, visuri, pierdere, rătăcire, regăsire, apus. Uneori apus și apoi regăsire. 

Nașterea e un răsărit, lumina care ucide întunericul, ziua e viața însăși, cu soare, ploi, furtună, tunet, curcubeu. Apusul soarelui aduce din nou bezna. Și aici ar putea fi punct, dar bezna, de multe ori, așteaptă să fie strivită de lumina interioară. Noaptea poate însemna lumină, ziua poate însemna întuneric. Iar dacă totuși pun punct, mă surprinde însuși apusul. După el întotdeauna vine răsăritul.