Anna Karenina de Lev Tolstoi

Maria Aleksandrovna Gartung - 19 mai 1832 - 7 martie 1919

Este fiica cea mai mare a celebrului poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin. 

Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal în timpul unui duel în anul 1837, astfel încât dintre toți cei 4 copii, doar Maria îl ținea minte și tot ea i-a păstrat memoria vie până la sfârșitul vieții sale. Maria Aleksandrovna Pușkin a fost educată și instruită acasă de pedagogi recomandați de vechii prieteni ai tatălui său. Astfel încât, la vârsta de 9 ani, Maria vorbea fluent și citea în germană și franceză. 

A moștenit frumusețea mamei sale, dar și trăsăturile exotice ale tatălui său. Se căsătorește la 28 de ani cu generalul maior Leonid Gartung. Soții nu au avut copii, iar căsătoria lor se sfârșește după 17 ani într-un mod tragic, generalul se împușcă chiar în sala de judecată unde avea loc un proces de învinuire a acestuia. Maria nu s-a recăsătorit niciodată. 

A îngrijit și educat copiii fratelui ei, Aleksandr, și a participat activ la toate evenimentele dedicate memoriei poetului Pușkin. În anul 1880 a participat împreună cu frații săi la inaugurarea monumentului tatălui lor la Moscova. De atunci și până la sfârșitul vieții merge săptămânal la acest monument. Poetul Nikolai Dorizo îi dedică o poezie. Mai jos las doar o strofă, nu este o traducere literară, e traducerea mea)

"În toată Rusia i-i dat doar ei să știe,

 Ei,

 Cea însingurată,

 Cea cu părul alb

  Cât de mângâietoare,

 Iar uneori fierbinți

  Sunt ale lui Pușkin mâini de bronz."

În anul 1868, în gubernia Tula, la o recepție, Maria Gartung face cunoștință cu Lev Tolstoi. Se așază amândoi la masa unde se servea ceaiul și discută aproape toată seara. Maria Gartung i-a servit lui Tolstoi drept inspirație în crearea personajului Anna Karenina din romanul cu același nume. Tolstoi nu a descris viața fiicei lui Pușkin, doar i-a împrumutat personajului său trăsăturile fizice. În tabloul realizat în 1860 de pictorul Ivan Kuzmici Makarov, Maria Gartung poartă perlele mamei sale și acea ghirlandă cu panseluțe pe care le va purta Anna Karenina la balul unde dansează cu Vronski. 

Săptămâna Anna Karenina

Am în bibliotecă cărți care se transmit din generație în generație. Am moștenit de la părinții soțului meu o bibliotecă frumoasă, cu multe titluri răsunătoare din literatura universală. Toate sunt cărți în limba rusă și cele mai multe dintre ele sunt ilustrate. 

Romanul lui Tolstoi "Anna Karenina" e o ediție din anul 1976 cu ilustrații de portretistul de origine rusă Oreste Vereisky. În memoriile sale, Oreste Vereisky dedică un paragraf romanului Anna Karenina "În general m-am ocupat de ilustrarea operelor contemporane, astfel încât atunci când am început să lucrez la Anna Karenina, toată lumea mă întreba de ce anume Tolstoi, mărețul Tolstoi? Anume pentru măreția sa. A fost o provocare imensă pentru mine, un roman care prezintă scene vii, lumi interioare bine definite e greu să-l ilustrezi. L-am citit și recitit pe Tolstoi, pot să rostesc unele pasaje din Anna Karenina sau din Război și pace, dar la fiecare recitire descopăr ceva nou încât mă întreb cum de mi-a scăpat acest detaliu. Romanele lui Tolstoi sunt pline de viață! Pentru a intra în lumea lui Tolstoi, am locuit o vreme la Iasnaia Poliana, un loc în care simți prezența geniului. Uite casa în care a locuit, mașina imensă de scris la care Sofia Andreevna a tipărit capitol după capitol, drept pentru care, în semn de recunoștință, după lansarea romanului, Tolstoi i-a dăruit un inel cu diamante, pe care am avut ocazia să-l văd."

 (Astăzi acest inel se află în incinta muzeului L.N. Tolstoi din Moscova). 

Ilustrația pe care o prezint astăzi e reîntâlnirea Annei cu fiul său, o scenă foarte emoționantă, la fel ca toată cartea, "acest roman de respirație liberă" cum l-a numit creatorul său!

P.S. cartea de memorii a portretistului Oreste Vereisky nu este tradusă în limba română, traducerea de mai sus îmi aparține, dar e o variantă succintă.

#saptamana Anna Karenina

Într-unul dintre caietele sale, Sofia Andreevna Tolstoi descrie momentul creării personajului Anna Karenina "... lui Lev i s-a arătat dintr-odată tipul de femeie despre care vrea să scrie, o femeie căsătorită, din societatea înaltă, dar care ajunge să se piardă pe sine. Lev spune  că sarcina lui e s-o facă pe această femeie demnă de milă, nicidecum vinovată."

Anna Karenina este unul dintre cele mai frumoase romane din toate timpurile, un roman care n-o să-și piardă niciodată farmecul și actualitatea. 

Tolstoi a fost el însuși surprins de ceea ce se năștea pe foaie "mă așezam să scriu ceva, iar cuvintele mă purtau atât de departe încât nu știam nici eu ce urmează."

Penița lui Lev Tolstoi a răzbătut în plenitudinea și frumusețea sufletului oamenilor, acolo se nășteau cuvintele și personajele sale. Doar în sufletul său omul poate găsi sensul fericirii nicidecum în împlinirea anumitor dorințe sau iluzii. Astfel îi avem pe Anna și pe Levin, cele două personaje importante ale cărții. Cu toate că Anna și Levin nu se întâlnesc decât o singură dată, ei reprezintă prototipul acelor piloni ai sufletului omenesc. Unul se pierde pe sine, celălalt se regăsește. Unul își pierde credința, celălalt o găsește în propriul suflet, acolo unde a fost întotdeauna. Unul își pierde sensul vieții, celălalt descoperă puterea de a fi bun și fericit deasupra tuturor nefericirilor care însumează viața însăși! Asta nu înseamnă că celelalte personaje sunt mai prejos, la Tolstoi niciun personaj nu este de prisos, dar scriu data viitoare despre alte personaje! 

Pentru că această săptămână am dedicat-o acestui roman nemuritor o să mai revin cu alte impresii în următoarele zile, dar până atunci vreau să le mulțumesc fetelor de la @redescoperaunclasic pentru acest proiect minunat unde multe cărți prăfuite, uitate pe șifonier (nu doar în sensul direct al cuvântului), ajung în mâinile cititorilor! 

Cartea este o ediție din 1975, nu conține ilustrații, dar e subliniată aproape toată.

Săptămâna Anna Karenina

"Lumea vrea să știe dacă personajele mele sunt inventate sau create după oameni reali. Cum să le creez după anumiți oameni? Eu scriu, eu creez personajele mele din viața reală, din natură. Eu scriu despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în viață. Îmi plac romanele englezești, citesc mult, dar acolo totul se termină cu căsătoria, pe când eu scriu despre viața de familie după căsătorie, oare nu asta e mai important?"

Sunt aproape 150 de ani de la scrierea acestui roman, dar fiecare cititor continuă să se regăsească într-un personaj sau altul. Tolstoi, asemenea unui pictor, folosește toată paleta stărilor și emoțiilor omului. Să fi avut nevoie Tolstoi de o lupă prin care să vadă caracterul și sufletul omului? Până la urmă el a fost ceea ce și-a propus să fie "eu nu vreau să fiu avocatul sau procurorul Annei, doar letopisețul evenimentelor vieții ei tragice". Nu, Tolstoi nu a avut nevoie de nicio lupă, el doar a știut să citească priviri, să răscolească dincolo de aparențe, să memoreze gesturi, să simtă emoții, să citească sufletul omului. În ansamblu, toate acestea nu mai au nevoie de niciun filtru. Nouă ne scapă această realitate pentru că privim oamenii prin propriile filtre și ne facem atât nouă cât și lor o mare nedreptate! 

M. Katkov, redactorul revistei "Русский вестник", revista care a publicat capitolele romanului Anna Karenina, a refuzat să publice epilogul romanului. Era de ajuns finalul sinuciderii, după cum spunea el, dar de fapt nu a vrut să publice ultimul capitol deoarece nu era de acord cu teoriile lui Levin - Tolstoi despre războiul din Serbia, pe atunci majoritatea nu erau de acord cu această față a războiului despre care scria Tolstoi. Războiul era un act de eroism, de apărare a patriei și vine Levin și spune că războiul e un animal fioros, un coșmar. 

Epilogul a fost rescris de câteva ori, dar ideile centrale au rămas aceleași pentru că acesta era adevărul scriitorului. 

Omul e bun și rău în același timp, e credință și îndoială, construiește și dărâmă, înaintează și se întoarce... unul în trecut, altul în propriu suflet... Doar în suflet găsim curajul de a fi mai buni în ciuda răutății din noi...