Cele mai importante întâlniri ale vieții

   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe. 

Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt trădări - eu am trădat, eu am fost trădată; acolo sunt dezamăgiri - am dezamăgit și am fost dezamăgită; acolo sunt cuvintele care n-au reușit să se nască, cuvinte de împotrivire, cuvinte de susținere, cuvinte care lovesc, cuvinte decisive, cuvinte firave..., dar care n-au reușit să se nască.

 Mă plimb de la o amintire la alta, e doar o alegere, vreau îmi amintesc, nu vreau - nu îmi amintesc. Și e perfect așa. N-aș putea să duc în spate atâtea amintiri care cad la picioarele mele în formă de piedici.

 Vreau să port cu mine amintiri-aripi care mă leagănă, mă ridică în înaltul cerului, mă îmbrățișează, amintiri care mă îmbracă în primăvara, cu gust de ceai de mentă sau aromă de cafea, cu gust de acadea sau zmeură. Amintiri din care trăiesc clipele care-au plecat și din care retrăiesc, mult mai intens, bucuriile și întâlnirile din care sunt construită. 

Dar sunt și amintiri pe care nu le țin minte, dar care-mi trec uneori prin fața ochilor, amintiri care țin o clipă, iar apoi se prefac în praf, dar mă înzestrează cu anumite detalii despre trecut. Și poate lucrurile nu au stat nicicând așa, dar nu mă părăsește, totuși, nicio clipă certitudinea că toate mi se par adevărate. 

Fug în brațele mamei, în brațele bunicii, care mă purtau noapte de noapte la pieptul lor pentru că ziua mea era noaptea lor, iar ziua lor era noaptea mea. Sunt păzită de vocea lor obosită care murmură nani nani, sunt mângâiată de lacrimile lor de neputință, sunt sărutată de cuvintele lor, chiar și de cele pe care nu le-au rostit. 

Mă umplu de energia lor, de iubirea lor, de amintirile lor, de tristețile și neiubirile lor. Toate se așază în mine, dar nu dor. Nu dor pentru că au fost spălate cu lacrimi. Ies mai puternică și mai frumoasă din acest sălaș, cel mai intim loc al meu, pentru că iubirea și grija pot doar să mă înfrumusețeze. La chip și la suflet! 

Mă plimb pe străzi, admir ușile pe care le întâlnesc, unele sunt mari și grele, sclipitoare totodată, de metal. Altele sunt cât mine, din lemn, cu vopseaua scorojită, mulți oameni de-a lungul timpului au intrat și au ieșit prin această ușă, dar ea și-a păstrat căldura lemnului de la mâinile calde care au atins-o. Fiecare ușă ascunde povești. Sunt uși pe care vreau să ies cât mai repede, sunt uși pe care le-aș înfrumuseța cu flori și atingeri, sunt uși de care mă lovesc, sunt uși care mi se închid în nas și uși care mă-ntâmpină c-o plecăciune adâncă. Sunt uși și oameni. Și povești. Și întâlniri.

      Viața, această lungă întâlnire, se compune din sute de mii de întâlniri. Și are tot atâtea uși. Poate multe există doar în imaginația mea, dar nu și acele întâlniri importante ale omului - cu viața, cu Dumnezeu, cu iubirea, cu copiii, cu natura, cu sine, cu sufletul, întâlniri care mă alcătuiesc și care-mi dăruiesc, iar și iar, eternitatea!