Tata. Ce se ascunde sub armura de fier.

În martie tata a suportat o intervenție chirurgicală la apendice - "o operație foarte simplă". Doar că această "operație simplă" a dus la alte două intervenții, ultima fiind efectuată de curând.

Textul acesta nu este despre medici, medicină sau spitale, e doar despre tata pe care n-am cum să nu-l plasez între evenimente pentru a povesti ceea ce vreau să spun.

Din martie tata a umblat doar pe la medici - pansamente zilnice, durere și o rană deschisă. Altă rană, nu cea de la apendice, acolo totul s-a prins binișor.

Când a venit pentru o consultație aici în oraș l-am văzut pe tata speriat, temător și vulnerabil. Așa mi s-a părut, cel puțin. L-am văzut cu fricile la vedere. Frici pe care i s-au consolidat bărbăția, duritatea, fermitatea.

Ciudat și impresionant în același timp cum facem din vulnerabilitățile noastre sabie, nu scut!

Printre coridoarele pline cu oameni ne făceam loc spre cabinetul medicului. Tata s-a așezat pe un scaun liber. Mi-a făcut semn din cap să mă așez și eu.
Eram atât de zbuciumată, răvășită de acel tablou de oameni care-și așteptau rândul la medici. Atât de mulți oameni. Ca la piața centrală. Doar că aici era durere, tristețe, frică și deznădejde.
M-am uitat la tata din profil. Tâmplele sunt aproape în totalitate albe și așa cum stătea așezat pe acel scaun, în toată forfota,  mi s-a părut că-și pierduse curajul și puterea de odinioară. Și mă refer cu exactitate la starea lui lăuntrică. Privirea lui, altădată atât de grăitoare, uneori rece și sfidătoare, acum era o privire de copil. Citeam în ochii tatălui meu milă, teamă și deznădejde. Și-mi era ciudă că simțea tot ce simțea. Aș fi vrut să-l îmbrățișez chiar atunci, dar nu am făcut-o.

Nu încetez să mă întreb de ce ne este frică, rușine  să ne exprimăm sentimentele, iubirea, căldura sufletească în fața oamenilor, mai ales a celor dragi.


În timp ce așteptam ascensorul ca să ajungem la secția de internare, l-am văzut mai mic ca niciodată. I-am pus o mână pe umăr și i-am spus că totul va fi bine, că Dumnezeu e mai mare decât globul pământesc și are grijă de fiecare om. A schițat un zâmbet abia perceptibil, dar am știut că acea schiță de zâmbet a crescut instantaneu dintr-un strop de încurajare de care avea atât de mult nevoie.

Un alt lucru la care mă gândesc deseori e de ce nu ne vine natural să încurajăm oamenii, să le spunem că-s minunați, frumoși, buni, că sunt speciali așa cum sunt, că toate trec, că ne bucurăm pentru ei. 

Nu știu de unde deprinderea asta aiurea de a fi de acord cu omul atunci când acesta își zice necazul. Am învățat că aceasta se numește empatie. Oleacă am încurcat ițele. Sunt cazuri când oamenii au nevoie de validare, dar sunt cazuri când oamenii au nevoie să audă că toate trec, că ei sunt demni de iubire și sunt minunați! Pentru că există, nu pentru ce fac. Undeva aici începe să se manifeste fie iubirea, fie furia. Încurajarea e crucială în aceste manifestări.

Când l-am văzut după operație, cu fața palidă și buzele uscate, m-am speriat. Și fix atunci tata s-a uitat la mine. Știu precis că mi-a citit teama pe chip.
După ce efectul anesteziei trecuse de tot, i-am văzut pe chip durerea amorțită, strigătul ei trist care încerca să iasă printre riduri.

  Aș fi vrut să plâng. Dar tata se ținea tare. Aș fi vrut să-i plâng lacrimile lui, să-i scot durerea aia adunată pe care bărbații o ignoră ca să fie dârzi, curajoși, neînfricați, puternici. Câtă durere zace în spatele a "fii bărbat!"

Tata a fost întotdeauna un bărbat puternic, cu caracter, încăpățânat și ferm fix ca leul din zodie. Și mi-a fost frică de el mulți ani. Și frica asta se evaporă exact în momentul în care cel puternic încetează să mai fie puternic. Atunci se naște compasiunea, dar și nedumerirea. Toate cărămizile alea ale personalității au fost atât de fragile întotdeauna.

Bărbații duc lipsă cruntă de afecțiune, pentru că doar astfel pot să se conformeze modelelor societății, educației, culturii.

Tata acum e acasă, e bine, slavă Domnului și-mi vine să scriu că anul trecut a fost unul dificil pentru el și într-adevăr a fost un an greu, dar a fost și anul în care mi-am cunoscut altfel tatăl, anul care ne-a unit printr-o afecțiune cât pentru toți anii în care mi-a fost frică, anul în care gheața s-a topit și am putut vedea omenia, umanitatea, căldura și o nevoie imperioasă de iubire, încurajări și zâmbete.

În a cincea zi după intervenție, tata încă mergea cu pași mici și greoi, dar deja se bărbierise, își îndreptase spatele și zâmbea mai mult. Normal că leul nu se transformă în iepure și nici nu avem nevoie de așa ceva, bărbații sunt totuși stâlpul familiei și vitejii care taie capetele balaurului uriaș, doar că leul își dă voie să fie om, cu fricile și vulnerabilitățile la vedere, ca un scut!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".