De ce scriu despre cărți?

      Mi-am deschis blogul în 2015 din pură curiozitate. Habar nu aveam ce teme voi aborda, dar știam precis că voi scrie. Mi se părea că, în sfârșit, iubirea mea pentru scris va trece granița fină dintre intim și public și mă entuziasma acest termen "public". Înainte de asta nu apăruseră decât câteva texte și interviuri de-ale mele într-un ziar, dar cumva depășisem de mult timp această plăcere,  care la momentul publicării era o plăcere necesară, rezultatele practicii mele de jurnalist.

Când am început să public pe blog primele texte eram, într-un mod fascinat de pueril, devotată actului de a scrie. Acesta era pilonul plăcerii mele.

Foarte curând însă lucrurile s-au schimbat. Au venit primele aprecieri, comentarii și după un timp relativ scurt am început să fiu dependentă de aceste reacții virtuale. Cred că vă puteți da seama cu ușurință ce se întâmpla cu mine dacă nu-mi primeam "meritele cuvenite".

 Asta și este marea provocare problematică a online-ului, începi să fii dependent de ceva ce se află între tine și alt om, ceva ce nu are suflet, ceva ce nu transmite emoții, ceva ce se butonează în mod automat. 

În câteva încercări orgolioase de a ajunge la inimile cititorilor, pentru un like nenorocit, am început să analizez care teme în textele mele erau cele mai apreciate. Depistam una dintre teme, scriam titlul pe o foaie și așteptam să-mi vină inspirația. Îmi venea orice în minte, dar nimic legat de textul de care "aveam nevoie". Când în sfârșit închegam un text gol, vag, fără suflu, îl publicam și așteptam reacțiile, care nu mai veneau. Mă sabotam, renegam forța creatoare care dăinuia în mine, cedam în fața altor încercări de a scrie. Citeam articole de genul "Cum să-ți crești blogul", pe vremea aceea erau multe astfel de titluri, acum nu mai știu pentru că nu mă interesează, și o singură voce îmi răsuna în cap: "dacă scrii bine oamenii vin și revin pe blogul tău". Nu scriam bine, unica concluzie (iertați-mi cacofonia necesară) la care am putut să ajung, iar numărul urmăritorilor mei, care cu chiu cu vai depășeau cifra 100, îmi confirma beton acel adevăr.

În ciuda tuturor "eșecurilor virtuale", care credeam că mă definesc enorm de mult, nu am renunțat la scris. Scriam ceea ce-mi venea,natural, fără să anticipez frumusețea actului de a scrie în favoarea like-ului primit, like-ului neînsuflețit. Am înțeles că așteptarea reacțiilor îmi anula orice sentiment de recunoștință pentru inspirația, talentul și entuziasmul din timpul scrierii. 


Normal că nu s-au întâmplat toate într-o zi, timp de doi ani și chiar mai bine am învățat să deosebesc lucrurile care mă cresc cu adevărat de cele care-mi hrănesc temporar egoul. Dacă stau să mă gândesc, încă învăț să fac acest lucru.
O să fiu tare fățarnică dacă o să pretind acum că nu-mi pasă deloc de aprecierile virtuale. Îmi pasă și mă bucură și încă le aștept.  O parte a creierului meu va avea mereu nevoie de validarea exterioară. Asta e biologie, neuroștiință, e un aspect originar al formării și dezvoltării creierului uman.

Acum trei ani am început să scriu despre cărțile pe care le citesc. Am observat o prezență din ce în ce mai mică la mine pe blog și sunt foarte recunoscătoare mie însămi că am continuat să scriu (tot mai mult) despre cărți. În primul rând am vrut să-mi demonstrez mie însămi că tot ceea ce fac pe blog o fac din plăcere, neîngrădită de niciun like, colaborare sau teme la modă.
Contul meu de Instagram e exclusiv dedicat cărților și aveam încă dubii dacă are vreun sens pentru mine. În primul rând, pe Instagram sunt mai mult printre profiluri dedicate cărților și e tare fain să mă aflu în acest vertij al oamenilor artistici, creativi. Mă simt în apa mea, cum s-ar zice. Și totodată, dedicată cărților, am învățat să filtrez informațiile abundente și să mă axez exact pe preferințele mele (literare). 
M-am tot gândit o vreme că oamenii vor zice că scriu despre cărți ca să mă laud că citesc, că vreau să-mi validez o imagine de persoană intelectuală, că poate nu știu să scriu despre cărți și m-am tot perindat în acest labirint al îndoielilor.
Săptămâna trecută am fost la biblioteca de lângă casa mea și am vorbit cu doamna bibliotecară. Despre cărți, voluntariat, cultură, educație, învățare.

"Într-o societate unde oamenii nu-și cer scuze unii de la alții atunci când se calcă, se îmbulzesc, se împing, involuntar, ce așteptări putem avea de la mai marii țării?". 

Se uita la mine cu o privire blândă și totodată descumpănită și-mi vorbea cu o însuflețire despre cărți și rolul lor.

"E de ajuns să transmitem în familie dragostea pentru cărți, să le citim copiilor noștri, astfel cultura lecturii se va transmite de la unul la altul. Să nu abandonăm puterea cărților pe motiv că astăzi nu se mai citește. Un singur om motivat să citească face diferență."

Cuvintele ei mi-au spulberat orice urmă de îndoială. Voi continua să scriu despre cărți, despre citit, despre moduri de interpretare a cărților, despre obiceiuri de lectură pentru că un singur om motivat să citească este o victorie în favoarea literaturii.

Știu că nu scriu texte scurte, așa că îți mulțumesc dacă ai ajuns până aici cu cititul. Pe curând!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".