Marusia / porția de proză scurtă
Marusia s-a așezat la masa de lângă fereastră. Lumina lunii bătea în geam și intra timid în casă printre perdelele albastre, subțiri și spălăcite, cusute de bunica Sașa. Marusia nu renunța la lucrurile vechi pentru că ele aveau puterea de a-i reînvia pe cei dragi, plecați în văzduhul albastru.
Aceste perdele subțiri, care se legănau sub muzica vântului atunci când fereastra era deschisă, îi aminteau de bunica Sașa, cum o ținea pe genunchi și îi cânta doine.
Țolul colorat din tindă îi amintea de bunica Iulia, care-i spunea povești despre război și despre Dumnezeu, despre șezători și serile de dans de la clubul din vârful satului. Când Marusica era mică, bunica Iulia o lua întotdeauna la biserică. Era absorbită de vocea în unison a celor cinci femei care-l cântau pe Domnul, de flăcările galbene și albastre ale lumânărilor subțiri de ceară și era întotdeauna uluită de îngerul mare, aproape real, pictat pe întreaga cupolă a bisericii, care ținea candelabrul decorat cu băsmăluțe brodate, plin cu lumânări. Oamenii se înghesuiau să transmită lumânări pentru candelabru lui moș Nicu, el avea grijă să le stingă pe cele care au ars și să le schimbe cu cele ale credincioșilor, în care ei își puneau toate speranțele și toate rugăciunile.
În ziua când a petrecut-o pe ultimul drum pe bunica Iulia, Marusica a cântat împreună cu corul bisericesc "Tatăl Nostru".
Mama i-a lăsat pernele și prosoapele brodate de ea, zestre de nuntă. De fiecare dată când Marusia intră în casa cea mare, o vede pe mama lângă zestre. Mama, la fel ca întotdeauna, zâmbește. Marusia se întreabă adesea de unde găsea mama mereu zâmbete, chiar și atunci când lucrurile păreau să fie scurse de ultima speranță. Mama îi spunea povești înainte de culcare, povești cu Feți frumoși și Ilene Cosânzene.
S-a făcut doctor, așa cum a vrut mama, așa cum a vrut bunica, dar nu au văzut-o niciuna în halatul alb.
Aprinde o lumânare și-si trece palmele peste comorile copilăriei - cele mai frumoase pietre adunate de-a lungul timpului, caietul în pătrățele unde punea note la copii, o casetă pe care Liusia i-a scris cântece cu Celine Dion, un pantofior rămas de la o păpușă. Cutia cu amintiri stă de câteva zile pe masă.
S-a făcut medic cardiolog. Ar fi vrut să aibă grijă de mama ei, care se tot plângea de înțepături la inimă, doar că fix în ultimul ei an de studii, mama a plecat cu durere cu tot. Un zâmbet pentru fiecare înțepătură avea mama, pentru fiecare durere născută din singurătate și griji.
S-a întors să profeseze în satul natal. Aleargă în trei sate, de multe ori pe jos, de cele mai multe ori în afara programului de muncă. De la bunica Sașa a moștenit acest devotament de a fi acolo unde este nevoie de ea. Lecuiește oamenii de inimă, s-ar fi lăudat bunica întregului sat.
Marusia duce la piept amintirile din cutie și fotografiile vechi, suflă în mucul de lumânare și se duce la culcare. Mâine face 40 de ani, e un cardiolog bun, dar nu-și poate lecui propria inimă de durerea singurătății și a dorului.
Aceste perdele subțiri, care se legănau sub muzica vântului atunci când fereastra era deschisă, îi aminteau de bunica Sașa, cum o ținea pe genunchi și îi cânta doine.
Țolul colorat din tindă îi amintea de bunica Iulia, care-i spunea povești despre război și despre Dumnezeu, despre șezători și serile de dans de la clubul din vârful satului. Când Marusica era mică, bunica Iulia o lua întotdeauna la biserică. Era absorbită de vocea în unison a celor cinci femei care-l cântau pe Domnul, de flăcările galbene și albastre ale lumânărilor subțiri de ceară și era întotdeauna uluită de îngerul mare, aproape real, pictat pe întreaga cupolă a bisericii, care ținea candelabrul decorat cu băsmăluțe brodate, plin cu lumânări. Oamenii se înghesuiau să transmită lumânări pentru candelabru lui moș Nicu, el avea grijă să le stingă pe cele care au ars și să le schimbe cu cele ale credincioșilor, în care ei își puneau toate speranțele și toate rugăciunile.
În ziua când a petrecut-o pe ultimul drum pe bunica Iulia, Marusica a cântat împreună cu corul bisericesc "Tatăl Nostru".
Mama i-a lăsat pernele și prosoapele brodate de ea, zestre de nuntă. De fiecare dată când Marusia intră în casa cea mare, o vede pe mama lângă zestre. Mama, la fel ca întotdeauna, zâmbește. Marusia se întreabă adesea de unde găsea mama mereu zâmbete, chiar și atunci când lucrurile păreau să fie scurse de ultima speranță. Mama îi spunea povești înainte de culcare, povești cu Feți frumoși și Ilene Cosânzene.
S-a făcut doctor, așa cum a vrut mama, așa cum a vrut bunica, dar nu au văzut-o niciuna în halatul alb.
Aprinde o lumânare și-si trece palmele peste comorile copilăriei - cele mai frumoase pietre adunate de-a lungul timpului, caietul în pătrățele unde punea note la copii, o casetă pe care Liusia i-a scris cântece cu Celine Dion, un pantofior rămas de la o păpușă. Cutia cu amintiri stă de câteva zile pe masă.
S-a făcut medic cardiolog. Ar fi vrut să aibă grijă de mama ei, care se tot plângea de înțepături la inimă, doar că fix în ultimul ei an de studii, mama a plecat cu durere cu tot. Un zâmbet pentru fiecare înțepătură avea mama, pentru fiecare durere născută din singurătate și griji.
S-a întors să profeseze în satul natal. Aleargă în trei sate, de multe ori pe jos, de cele mai multe ori în afara programului de muncă. De la bunica Sașa a moștenit acest devotament de a fi acolo unde este nevoie de ea. Lecuiește oamenii de inimă, s-ar fi lăudat bunica întregului sat.
Marusia duce la piept amintirile din cutie și fotografiile vechi, suflă în mucul de lumânare și se duce la culcare. Mâine face 40 de ani, e un cardiolog bun, dar nu-și poate lecui propria inimă de durerea singurătății și a dorului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu