Magia cărților - ce se află dincolo de cuvinte?
Am o relație specială cu cărțile, le iubesc de când mă țin minte și citesc cu nesaț poveștile scrise de oameni talentați și îndrăgostiți de literatură.
Spre fericirea mea, nu am avut nevoie să creez o legătură cu lectura sau să încerc diferite ritualuri pentru a face din citit o ocupație, dacă nu zilnică, atunci obișnuită. Iubesc cărțile de când mă știu, așa cum altcineva iubește pictura, moda sau gimnastica. Cărțile au fost întotdeauna pentru mine un scut în fața realității. De când mă știu sunt o persoană timidă, iar cărțile, și apoi scrisul, au fost evadările mele în alte lumi, lumi pe care le-am inventat sau pe care le-am furat din cărți. Am fost de sute de ori personaje de poveste, în lumea mea, în caietele mele, în gândurile mele.
Și nu spun toate astea ca să mă laud, dimpotrivă de multe ori m-am simțit nelalocul meu datorită creativității care mă întregește. Părinții mei sunt oameni practici, de la sat, simpli, iar când o vedeam pe mama duminica cu o carte în mână trăiam emoții copleșitoare. Mama e prima care mi-a transmis iubirea de carte. Pentru mama lectura era un refugiu de la griji și responsabilități, dar adevărul e că citea cu o oarecare frică sau mai degrabă vină că rupea timp de la celelalte îndatoriri, astfel încât am început să citesc pe ascuns crezând că lectura e ceva rușinos.
Odată, la lecția de română, eram prin clasa a șasea cred, profesoara ne-a spus că l-a prins de câteva ori pe fiul ei citind în toaletă și toată clasa a început să râdă, iar eu mă gândeam că nu sunt singura țicnită care citește în toaletă.
Aveam impresia că majoritatea oamenilor considerau cititul o îndeletnicire pentru cei leneși, o ocupație fără sens și rost. Țin să vă spun că astăzi cred la fel. Multă lume, din păcate, consideră cititul o prostie, iar cărțile niște mâzgăleli ale oamenilor care nu pot să facă ceva serios în viață. Și asta e o adevărată tragedie personală, dar și la nivel de societate. Și așa toate gadgeturile minimizează șansa de a citi cărți, iar aceste mituri prostești despre cărți și scriitori nu fac decât să reducă aproape de tot importanța cititului.
Nu cred că generația copiilor noștri va auzi la ora de limba română istorii amuzante despre intimitatea cititului și nici nu cred, din păcate, să fie foarte mulți profesori care ar putea să-i îndrăgostească pe copii de citit, așa încât nouă, părinților "moderni", într-o eră digitală, ne revine sarcina de a transforma cuvintele în călătorii și experiențe, în marea magie a creativității.
Atunci când citesc o carte nu văd doar litere, văd locuri, orașe, oameni, simt arome, parfumuri, emoții, gust din înțelepciune, mă răsfăț cu emoții înălțătoare și plâng. Învăț să fiu empatică, să meditez, să analizez. Mă dezvolt intelectual și spiritual. Cunosc atât de mulți oameni interesanți, iar la finalul fiecărei cărți, ne îmbrățișăm cu toții într-un vals al emoțiilor care ne-au copleșit de-a lungul poveștii și ne pierdem în amintiri, vise. Într-un colț de suflet. O carte e o călătorie fără sfârșit spre lumi noi și minunate, o călătorie spre noi înșine.
Eu nu pot să trăiesc fără povești, iar fiecare carte e o poveste care ne spune atât de multe lucruri interesante. Viața noastră însăși este o poveste, un miracol, iar timpul poate fi mai mult decât vrea el să fie pentru că poveștile care se nasc în noi nu au limite. O oră poate fi un an, iar într-un an poate încăpea o oră de iubire, de admirație, de dorință și creativitate.
Anul acesta vreau să scriu în continuare despre cărțile pe care le citesc, dar de asemenea îmi propun să scriu mai multe articole despre importanța cititului, despre diferite obiceiuri ale scriitorilor, despre moștenirea pe care le-o transmitem copiilor noștri cu ajutorul cărților, despre poveștile care ne creează și ne fac, pe zi ce trece, versiuni mai bune ale noastre. Vreau să scriu despre mândria de a citi, despre cum cărțile sunt bogății inestimabile și-mi propun să transmit prin textele mele următorul mesaj: nu e o rușine să citești și nici nu e cititul o ocupație pentru cei leneși, dimpotrivă e o activitate care ne înnobilează sufletele și ne fac să vedem pe dinăuntru vorbele lui Socrate "Cunoaște-te pe tine însuți". În primul rând fac acest lucru pentru mine deoarece uneori pun cititul pe ultimul loc în lista de priorități, nu ca sens, ci ca ocupație, de parcă el ar fi un premiu pentru toată munca pe care o fac înaintea cititului; dar o fac și pentru tine, indiferent de motivul tău, pentru că vreau să-ți transmit o picătură din devotamentul pe care-l pun în ceea ce fac și totodată să contribuim împreună, cât de puțin, la crearea un viitor cu biblioteci, cărți și cititori. Un viitor care aparține copiilor noștri.
Spre fericirea mea, nu am avut nevoie să creez o legătură cu lectura sau să încerc diferite ritualuri pentru a face din citit o ocupație, dacă nu zilnică, atunci obișnuită. Iubesc cărțile de când mă știu, așa cum altcineva iubește pictura, moda sau gimnastica. Cărțile au fost întotdeauna pentru mine un scut în fața realității. De când mă știu sunt o persoană timidă, iar cărțile, și apoi scrisul, au fost evadările mele în alte lumi, lumi pe care le-am inventat sau pe care le-am furat din cărți. Am fost de sute de ori personaje de poveste, în lumea mea, în caietele mele, în gândurile mele.
Și nu spun toate astea ca să mă laud, dimpotrivă de multe ori m-am simțit nelalocul meu datorită creativității care mă întregește. Părinții mei sunt oameni practici, de la sat, simpli, iar când o vedeam pe mama duminica cu o carte în mână trăiam emoții copleșitoare. Mama e prima care mi-a transmis iubirea de carte. Pentru mama lectura era un refugiu de la griji și responsabilități, dar adevărul e că citea cu o oarecare frică sau mai degrabă vină că rupea timp de la celelalte îndatoriri, astfel încât am început să citesc pe ascuns crezând că lectura e ceva rușinos.
Odată, la lecția de română, eram prin clasa a șasea cred, profesoara ne-a spus că l-a prins de câteva ori pe fiul ei citind în toaletă și toată clasa a început să râdă, iar eu mă gândeam că nu sunt singura țicnită care citește în toaletă.
Aveam impresia că majoritatea oamenilor considerau cititul o îndeletnicire pentru cei leneși, o ocupație fără sens și rost. Țin să vă spun că astăzi cred la fel. Multă lume, din păcate, consideră cititul o prostie, iar cărțile niște mâzgăleli ale oamenilor care nu pot să facă ceva serios în viață. Și asta e o adevărată tragedie personală, dar și la nivel de societate. Și așa toate gadgeturile minimizează șansa de a citi cărți, iar aceste mituri prostești despre cărți și scriitori nu fac decât să reducă aproape de tot importanța cititului.
Nu cred că generația copiilor noștri va auzi la ora de limba română istorii amuzante despre intimitatea cititului și nici nu cred, din păcate, să fie foarte mulți profesori care ar putea să-i îndrăgostească pe copii de citit, așa încât nouă, părinților "moderni", într-o eră digitală, ne revine sarcina de a transforma cuvintele în călătorii și experiențe, în marea magie a creativității.
Atunci când citesc o carte nu văd doar litere, văd locuri, orașe, oameni, simt arome, parfumuri, emoții, gust din înțelepciune, mă răsfăț cu emoții înălțătoare și plâng. Învăț să fiu empatică, să meditez, să analizez. Mă dezvolt intelectual și spiritual. Cunosc atât de mulți oameni interesanți, iar la finalul fiecărei cărți, ne îmbrățișăm cu toții într-un vals al emoțiilor care ne-au copleșit de-a lungul poveștii și ne pierdem în amintiri, vise. Într-un colț de suflet. O carte e o călătorie fără sfârșit spre lumi noi și minunate, o călătorie spre noi înșine.
Eu nu pot să trăiesc fără povești, iar fiecare carte e o poveste care ne spune atât de multe lucruri interesante. Viața noastră însăși este o poveste, un miracol, iar timpul poate fi mai mult decât vrea el să fie pentru că poveștile care se nasc în noi nu au limite. O oră poate fi un an, iar într-un an poate încăpea o oră de iubire, de admirație, de dorință și creativitate.
Anul acesta vreau să scriu în continuare despre cărțile pe care le citesc, dar de asemenea îmi propun să scriu mai multe articole despre importanța cititului, despre diferite obiceiuri ale scriitorilor, despre moștenirea pe care le-o transmitem copiilor noștri cu ajutorul cărților, despre poveștile care ne creează și ne fac, pe zi ce trece, versiuni mai bune ale noastre. Vreau să scriu despre mândria de a citi, despre cum cărțile sunt bogății inestimabile și-mi propun să transmit prin textele mele următorul mesaj: nu e o rușine să citești și nici nu e cititul o ocupație pentru cei leneși, dimpotrivă e o activitate care ne înnobilează sufletele și ne fac să vedem pe dinăuntru vorbele lui Socrate "Cunoaște-te pe tine însuți". În primul rând fac acest lucru pentru mine deoarece uneori pun cititul pe ultimul loc în lista de priorități, nu ca sens, ci ca ocupație, de parcă el ar fi un premiu pentru toată munca pe care o fac înaintea cititului; dar o fac și pentru tine, indiferent de motivul tău, pentru că vreau să-ți transmit o picătură din devotamentul pe care-l pun în ceea ce fac și totodată să contribuim împreună, cât de puțin, la crearea un viitor cu biblioteci, cărți și cititori. Un viitor care aparține copiilor noștri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu