La răspântia dintre trecut și prezent

       Cândva am fost de plastilină. O fetiță scundă, slabă, cu pieptul încă plat în timp ce pieptul altor fete era atracția principală a băieților la orele de educație fizică, în timpul alergărilor. Niciodată nu ridicam spatele drept, îl lăsăm să cadă un pic între umeri, așa mi se părea că sunt mai puțin vizibilă. Nu-mi plăcea să fiu văzută. Odată veneam de la școală, eram încă la școala primară și la un moment dat a început să mă doară burta foarte tare. M-am băgat sub un burlan să-mi fac treburile. Un bunic m-a confundat cu nepoțica sa și a alergat să vadă ce face ea acolo. Doar că acolo eram eu și m-am speriat foarte tare. Cred că și de acolo un pic mi se trage dorința mea de a fi invizibilă.
Maturizarea mea adolescentină a început cam haotic. În timp ce pieptul încă-mi rămânea plat, fața era plină de semnele maturizării, care definitiv nu au trecut nici astăzi. Sunt mereu în proces de creștere și schimbare. Bine, acum pieptul nu-mi este plat. După ce am alăptat doi haiduci, pieptul meu este și mai frumos. Zău dacă nu la fel de frumos ca al fetelor care fugeau în jurul stadionului. Și e mare lucru că asta îmi spune vocea mea din cap. Pentru mine e o realizare.  Altădată nu-mi făcea atâtea complimente.



Mă modelam după modelul celorlalți. Ceilalți erau întotdeauna mai buni,mai frumoși, mai veseli, mai potriviți. La o primă vedere puteai să spui că mi-a reușit lucrarea, dar pe dinăuntru sculptorul nu avea voce. Mult mai târziu m-am gândit că e trist să nu-ți recunoști propria voce.

Cam așa stau lucrurile dacă mă uit la ele doar retrospectiv. Dar fiindcă astăzi încerc să privesc lucrurile mai mult introspectiv, atunci îmi spun că nu e vorba că nu știam cine sunt, ci doar că mi-era frică să fiu cine sunt. Și în timp ce oamenii de știință se întreabă ce putem face cu frica, eu cred că acolo unde este frică este lipsă acută de încurajare. "Ia măi măi, ce pot să schimbe două cuvinte". Încă cum pot să schimbe. Pot să ridice pe cineva de jos, pot sădi flori în întuneric și zâmbete pe chip, pot îmbrățișa și pot învăța ce e iubirea. 

Când am început să citesc cărți de dezvoltare personală, care mie nu-mi plac de altfel (prefer cărțile care-mi explică cum se petrec anumite schimbări sau ce hormoni influențează anumite decizii pe care le iau decât cărțile care-mi promit că într-o săptămână pot deveni o persoană nouă, verticală, gata să cuceresc succesul), mi-a intrat în cap ideea că sunt "stricată", asemenea unui ceas vechi, și că trebuie neapărat să mă repar.
Cu cât mi se părea că aflu lucruri noi, cu atât mi se părea că nu știu nimic.

Timpul, ah! acest domn care trece în fugă pe lângă noi, lăsând vag doar mirosul parfumului său, m-a ajutat să ies din atelierul de reparație. Într-o zi mi-am spus că iubesc fiecare bucată din mine și nu vreau să mă iubesc doar atunci când puzzle-ul va fi gata. Vreau să iubesc ceea ce mă face imperfectă la prima vedere, doar așa ajung să fiu un tot întreg.

  Nu piesele lipsă ne definesc, ci frumusețea celor prezente.

Nu pot schimba nimic din ce-a fost, dar pot să accept, să vorbesc, să scriu, să binecuvântez. Cum altfel m-aș fi șlefuit? Până și diamantul, în starea lui brută, neșlefuit, pare o piatră oarecare, iar fluturele e mai întâi ou, larvă, crisalidă și abia apoi fluture.

Mai trec prin mine unele situații din trecut, mă gândesc cu o oarecare rușine la momentele în care am eșuat, am dezamăgit oameni, am plecat englezește din prietenii frumoase, dar pare să nu mă mai apese aceste lucruri, cel puțin nu la fel de mult că odinioară. Mă uit la ele și le privesc ca pe niște lecții în urma cărora am înțeles ceva.
O parte a creierului meu va căuta mereu validarea în exterior în ciuda teoriilor adunate de mine acolo, dar, de cele mai multe ori, îmi voi recunoaște vocea interioară. Până la urmă, ea e busola care mă îndrumează spre propriul drum, busola care-mi indică direcția atunci când mă pierd și mă depărtez de mine. Paradoxul fabulos al omului e că fiecare zi, de fapt, îl aduce mai aproape de sine însuși, iar certitudinea că ne cunoaștem e tot mai vagă, mai îndoielnică.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".