O viață trăită fără regrete nu ne învață nimic / Libertate / Jonathan Franzen

  Nu vom ști niciodată cu siguranță ce se întâmplă în creierul unui om, cum se stochează informația, ce se transformă în amintire explicită și de ce multe experiențe devin parte constructivă a memoriei implicite. Ceea ce știm cu certitudine, din fericire, e faptul că experiențele din copilărie devin o parte fundamentală a ceea ce suntem ca adulți. Da, învățăm să reprimăm durerea, tristețea, mușamalizăm unele evenimente neplăcute, negăm prezența unor amintiri nefericite, dar, atunci când lacătul ruginit al valizei noastre își împrăștie în vânt particulele sale, printre fisuri iese miezul ființei noastre. Și atunci încep tet-a-tet-urile cu noi înșine, iar eu cred că acestea sunt cele mai minunate daruri pe care le primim, cele mai intime și vulnerabile dialoguri. Ferestre spre noi înșine!

Nu în zadar se spune că experiențele din copilărie ne marchează pe viață. Atât cele pozitive, cât și cele mai puțin frumoase.

E cam superficial să spun că scriitorul american contemporan Jonathan Franzen a devenit unul dintre preferații mei doar citindu-i două cărți, dar am știut încă de la "Corecții" că e printre favoriți.
La fel ca în romanul "Corecții" și "Libertate" spune povestea unei familii, de-a lungul a trei decenii.

E o poveste despre cum experiențele copilăriei și ale adolescenței formează oamenii, felul lor de-a fi și a iubi. Despre cum afecțiunea părinților crește aripi copiilor și, dimpotrivă, despre cât de dureroasă e lipsa acestei iubiri și cât de grave pot fi consecințele pentru fiecare persoană în parte.

De asemenea, autorul tratează într-o manieră reală și totodată aparent întâmplătoare, relațiile dintre frați, în dependență de cum se raportează părinții la fiecare dintre ei. Despre cum fiecare dintre noi, în mod tainic, așteptăm susținerea și înțelegerea părinților, indiferent de acțiunile și experiențele noastre.
Patty, o jucătoare foarte bună la baschet, se simte neînțeleasă și neiubită de familia sa din motiv că spiritul său independent n-o lasă să se plieze dorințelor părinților săi.
Mama ei își proiectează toate neîmplinirile asupra copiilor săi și se decepționează tot mai mult în copii atunci când aceștia din urmă își aleg propria cale, propria voce.

"Avea nevoie să se simtă extraordinară și, devenind o Emerson, și-a consolidat sentimentul că așa și era, iar atunci când a început să aibă copii a avut nevoie să simtă că și ei, la rândul lor, erau extraordinari, ca să compenseze lipsa din miezul ființei ei."

O întâmplare nefericită o face pe Patty să se distanțeze total de familia ei. O întâmplare care m-a durut enorm și m-am întrebat cum pot așa să reacționeze părinții. Patty a fost violată de fiul unui deputat și, din considerente politice, mama lui Patty fiind și ea politician, violatorul a fost iertat de părinții lui Patty, iar adolescenta speriată a fost rugată să uite întâmplarea.

Patty se căsătorește fără să fie îndrăgostită de soțul ei, nutrind o pasiune nebună pentru prietenul acestuia, un muzician nonconformist, care schimbă femeile fără remușcări, iubind doar aspectul lor exterior și trupurile lor tinere, rebele.
Naște doi copii, se atașează enorm de fiul său, în timp ce de fiica sa se înstrăinează tot mai mult.
La vârsta adolescenței, fiul său pleacă de acasă, sătul de toată iubirea mamei sale și de relația șchioapă cu tatăl său.

Soțul ei, Walter, un bărbat de o bunătate și o răbdare incredibile, o iubește cu toată ființa lui, iar scopul suprem al vieții lui este fericirea soției sale. Un activist al ecologiei și al păsărilor pe cale de dispariție, intră la un moment dat într-o afacere care nu-i aduce nicio plăcere. Walter este și el un fiu neînțeles, un fiu asupra căruia tatăl alcoolic și-a îndreptat furia și disperarea. Un bărbat care a învățat încă din copilărie să-și mascheze supărările și dezamăgirile, căutând tot mai mult singurătatea.

După 20 de ani, se petrece mult-așteptatul adulter, iar asta îi aduce lui Patty destrămarea căsniciei și o dezamăgire profundă, incurabilă.

"De fiecare dată când Patty rămânea închisă în ea după o partidă de sex, se cufunda în tristețe și singurătate, pentru că Richard avea să fie întotdeauna Richard, în timp ce cu Walter existase întotdeauna posibilitatea, oricât de firavă și oricât de lentă în desfășurare, ca povestea lor să se schimbe și să devină mai profundă."

"Libertate" e și despre conștientizarea unei iubiri, despre durerea sufletului rănit, despre depresie.

Jonathan Franzen nu inventează subiecte ieșite din comun în cărțile sale, el creionează destinele simple ale unor oameni la fel de simpli. Și se pricepe inteligent unde să scoată în valoare frumusețea sufletului și unde să redea, extrem de dureros și autentic, durerea sufletului. De asemenea, îmi place tare mult că scrie despre depresie, la fel ca și în romanul Corecții. Ne ferim de depresie, avem tendința să credem că noi nu suferim de așa ceva, când de fapt fiecare om se luptă cu lancea ascuțită a acestei afecțiuni. Depresie nu înseamnă neapărat să fii închis într-un ospiciu, depresie e un mod de a privi și analiza viața, de a te privi pe tine, de a privi în tine.

"Îi displăcea profund persoana aceasta care, din nefericire, tocmai își demonstrase că era. Și asta, bineînțeles, era cea mai simplă definiție a depresiei pe care o cunoștea: ura profundă față de sine."

De ce Libertate? În fond, percepem diferit libertatea în funcție de vârstă și experiențe, dar poate că una dintre cele mai grăitoare definiții ale libertății este următoarea?
"Poți fi sărac, dar singurul lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua este libertatea de a-ți strica viața în orice fel ai dori să faci asta."

E uimitor procesul de schimbare și nivelul de înțelepciune la care ajunge Patty, cu ajutorul terapiei. De fapt, această carte, în mare parte, e povestea pe care o rescrie Patty la insistențele terapeutului său, dar totodată aceasta poate fi povestea fiecărui dintre noi. O poveste asumată, cu observații sincere; o poveste care elogiază iubirea adevărată. De o sensibilitate aparte sunt capitolele care descriu acea neputință de a spune propriului copil, propriei fiice, soțului că îi iubești:
"Nu m-am priceput niciodată să-mi exprim afecțiunea. Știu că ți-a fost foarte greu din cauza asta. (...) Cu toții facem greșeli. Ceea ce vreau să spun este căăă...hm.  Că țin la tine. Te iubesc mult. Doar că mi-e greu s-o arăt."

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".