Darurile noastre interioare

De câte ori evadez în sălașul sufletului meu, de-atâtea ori îmbrățișez viața.
Și-mi amintesc, iar și iar, că iubirea, acest sentiment profund, e flacăra vieții.
Printre ruinele orgoliului meu rănit, descopăr izvoare secate de dorul iubirii. Al iubirii mele pentru mine! Pe care învăț să mi-o ofer, mai mult de atât, învăț mereu că nu e nimic ieșit din comun și nici măcar egoist să mă iubesc. Și să iubesc. Tot ceea ce este în jurul meu.
Nu cred că iubirea de sine ți-o poți cultiva prin 5 metode sau 10 pași. Poate fi o rutină de întărire a acestui sentiment, doar că adevărata voce a iubirii e vocea ta, graiul sufletului tău.

Iubirea de sine e mai mult decât timpul petrecut cu tine însuți, e mai mult decât cafeaua pe care-o bei în parc și care dă bine pe Instagram, e mai mult chiar decât bifarea tuturor listelor pe care le faci.

 Iubirea de sine e iubirea pe care o dai și o primești. Altfel iubirea nu funcționează. Acolo unde este iubire este și iubire de sine. Și n-are nicio tangență cu egoismul. E un mod natural de-a fi. A iubi e poate cel mai frumos verb al vieții!

Anul trecut, când am participat cu alte șapte fete la o terapie de grup despre feminitate, despre care am scris aici și aici, am făcut un exercițiu minunat care m-a învățat ce înseamnă să dai și să primești. Acest ritual al apei, să-i zic așa, e magic nu atât energiei apei, cât mai ales energiei noastre, cu care înzestrăm apa și dăm din noi, fără să rupem bucăți, și primim daruri de la ceilalți oameni, daruri care au mirosul sărbătorilor, florilor, iubirii. Fiecare picătură care ajungea în inima mea mă făcea să fiu mai luminoasă, mai senină, încrezătoare, iubită.

  Am avut senzația că toate celelalte femei mă țineau în brațe. Apoi eu le țineam pe ele. Magie!

Eu cred mult în energia care se formează între oameni, mai ales între femei. Împreună suntem o putere spirituală invincibilă, iar compasiunea pe care-o împărtășim una alteia ne scoate din mlaștini și nopțile din timpul zilei.
Un ceainic cu apă trecea din mână în mână și fiecare femeie oferea o picătură din ceea ce este ea altei femei, de trei ori. Ceainicul nu avea apă decât pe jumătate, poate chiar mai puțin, dar energia noastră interioară, profunzimea și bucuria de a primi alte daruri mi-au demonstrat că e posibil să dai și să primești fără să te faci bucăți, fără ca acele bucăți primite din alte femei să compenseze lipsa. Pentru că nu este nicio lipsă. E dar și recunoștință.

La finalul ședinței, am văzut pe chipurile celorlalte femei lumină și razele soarelui. Și atunci am știut că mă văd de fapt pe mine.

 Asta e iubirea! Să vezi frumusețea ta în ceilalți oameni!

De asemenea, acel ritual m-a pus din nou față în față cu mine însămi. M-am gândit mult timp de atunci - ce am eu și pot să le ofer oamenilor? Ce am eu în mine, nu în dulap, nu în portofel, nu în buzunare?
Și mi-am dat seama că am zâmbete, răbdare, curaj, dorință, creativitate, naivitate, copilărie, iertare, recunoștință iubire. Și învăț în fiecare zi să ofer aceste daruri și să primesc din potențialul infinit al celorlalți oameni! Vă mulțumesc!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

Interpreta Aurica Cordineanu își deschide sufletul în cadrul proiectului "Telenești, îți ducem faima!"

Cele mai importante întâlniri ale vieții