Oare putem corecta viețile oamenilor? / Corecții de Jonathan Franzen

      De-atâtea ori ne dorim să schimbăm oamenii din jurul nostru încât acest lucru pare a fi o normalitate și o necesitate, pe ton imperativ. Normalitate care distruge relații, destramă conexiuni și ridică ziduri între noi.

E tare greu să înțelegem că orice schimbare vine din interior spre exterior și începe, în primul rând, cu noi înșine. Și mă gândesc în ultimul timp și la altceva. Ceea ce dorim să corectăm în ceilalți e ceea ce nu ne place la noi înșine. Partea negată din noi. Proiecțiile noastre asupra celorlalți. Ceea ce mă face să-mi confirm încă o dată că nu schimbarea omului sau a situației este soluția, soluția în acest context e oricum ceva utopic, ci atitudinea față de celălalt, de situație, de noi înșine.

    Cea mai importantă și interesantă temă abordată în cărți este pentru mine tema familiei. Cu toate rănile, durerile, golurile, bucuriile, împlinirile, infiniturile unei clipe, emoțiile, transformările și viața cu fiecare răsuflare. Și cartea pe care am citit-o mi se pare una dintre cele mai bune cărți care abordează acest subiect. 

Corecții de Jonathan Franzen este o carte minunată, nu este o carte despre fericire și viața îmbrăcată în haine roz, este o carte care descrie într-un mod autentic și sincer dedesubturile unei familii. 
Și am descoperit un autor extraordinar, care pictează viața cu cuvinte, fix așa cum este ea, fără să ocolească partea negată de fiecare dintre noi. Pe care o vedem în ceilalți și aproape deloc în noi.

Cei trei copii ai familiei Lambert au devenit ceea de ce se temeau cel mai mult. Au devenit mama și tatăl lor. Înlăuntrul lor fiecare dintre ei știe cine este cu adevărat, dar dorința infinită de a corecta îi face să-și pună măști în fiecare dimineață. Cam asta facem toți, nu-i așa? Cu speranța că într-o zi vom crede în ceea ce vrem să părem.

Gary, fiul cel mare, e atât de disperat să nu moștenească boala Parkinson de care suferă tatăl său, încât vocea lui din cap îi repetă în fiecare secundă că el nu este nebun, că nu are simptome de depresie. Acest lucru îl distanțează de soție și de proprii copii. Frica de a-și trăi propria viață.
"La început, intenția fusese doar aceea de a evita greșelile tatălui lui - de a-și lăsa timp pentru a se bucura de viață, pentru a-și răsfăța soția, pentru a se juca cu copiii -, dar nu trecuse mult, și chiar în timp ce se dovedea a fi un excepțional administrator de portofoliu, devenise tot mai alergic la noțiunea de ambiție."

Denise, fiica lui Alfred și Enid Lambert, crescută de un tată mereu nemulțumit și extrem de sever și autoritar cu proprii copii, devine un adult care nu știe ce este iubirea adevărată, iar libertatea care nu i-a fost oferită s-a transformat în prea multă libertate. Atât de multă încât nu e loc de limite. De nici un fel de limite. Iar atunci când se îndrăgostește de o femeie pare să nu știe deloc cine este. Ajunsă în această intersecție, care dintr-o parte pare plină cu drumuri noi, din altă parte pare o cotitură din care nu mai poți să ieși, pentru Denise devine o șansă să-și trăiască propriul destin. Să facă primii pași.

Chip, cel de-al treilea copil al familiei Lambert, crește un adult lipsit de siguranță și încredere personală. Dorind să-și recapete independența și curajul de a deveni scriitor, Chip hotărăște să se distanțeze de familie, dar un ultim Crăciun îi unește pe toți împreună.

Enid, soția lui Alfred, este o soție devotată, dar nefericită. Este o casnică desăvârșită, dar o femeie care se simte neiubită și nedorită. Cei aproape 60 de ani petrecuți împreună cu soțul ei, au fost ani trăiți în frică și teamă și cu o dorință de a face corecții în soțul său.
"Trebuia să-i spună, cât mai putea, cât de mult greșise el și câtă dreptate avusese ea. Cât greșise pentru că nu o iubise mai mult, cât greșise petrecând atât de mult timp la serviciu și atât de puțin cu copiii, cât greșise fiind atât de sceptic, cât greșise fiind atât de mohorât, cât greșise fugind de viață, cât greșise spunând nu, iar și iar, în loc de da."

Alfred Lambert este un personaj puternic, cu o forță imensă de a ridica ziduri în loc de poduri, frică în loc de respect și ură în loc de iubire. Și nu cred că este bucuros de cine este el însuși pentru că în adâncul sufletului înțelege tot ce se întâmplă, dar fiecare tentativă de apropiere devine o nouă îndepărtare. Cu siguranță că își iubește copiii și soția, doar că nu știe cum se arată și se explică această iubire.
"Ciudatul adevăr cu privire la Alfred era că, pentru el, iubirea nu era o chestiune de apropiere, ci de distanțare."

"Toate corecțiile ei fuseseră în van."

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!