Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

      "Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată."

Fie așa a fost, fie mi s-a părut mie, dar această poveste mi-a rămas catalogată în cap drept povestea unei femei bolnave de cancer. Și atât. Și nu m-am avântat s-o citesc pentru că am văzut cu ochii mei timp de un an, în fiecare zi, cât de cruntă e această boală și ce poate să facă cu viața unui om.
 ***
Mi-am propus să citesc mai multă literatură autohtonă, pentru că sunt convinsă că avem scriitori talentați, cărțile cărora rămân să se prăfuiască prin librării, în timp ce noi optăm pentru literatura străină.
Am luat această carte condusă doar de intuiție și mi-era cumva frică să încep s-o citesc. Și totuși, am citit-o...
 Am plâns în gând pentru micul Aleksy care  se ține de genunchiul mamei și care este alungat. Nebăgat în seamă. Nevăzut.  Am plâns pentru micul Aleksy bătut de tatăl său pentru că plânge ca o fată. Am plâns pentru adolescentul Aleksy care este etichetat drept nebun și violent și îndopat cu pastile, în timp ce singura lui pastilă de care are nevoie este iubirea.
Am plâns pentru mama care și-a înmormântat fiica, înmormântându-se și pe sine în aceeași zi în durere și furie. Un soare care nu mai iese niciodată din spatele norilor.
Am plâns pentru mama care "s-a pomenit în mijlocul unei vieți străine, pe care o trăia ca pe una proprie din lipsă de alta (...)".


Am citit multe cărți, am răsfoit sute de vieți și am făcut cunoștință cu o mulțime de personaje, dar această carte mi s-a cuibărit în suflet pentru totdeauna. Este printre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu o să spun că este povestea unei femei bolnave de cancer chiar dacă mama cu ochii verzi e într-adevăr bolnavă de cancer.

  E o poveste despre iertare, despre acceptare, despre regăsirea iubirii. Este o poveste ca un covor rotund moldovenesc, țesut. La mijloc ață roșie și în continuare cercuri de diferite culori. La mijloc roșu - iubirea, care poate fi și ură, și tristețe, și depresie, și furie. Depinde de cât oferim și cât primim. Iubire.

"Ochii mamei erau poveștile mele nespuse."

Într-un sat francez, printre lanurile cu floarea-soarelui și câmpiile cu maci, o femeie și un băiat încep să trăiască de la început. Să trăiască o viață într-o vară. Ultima vară împreună.
Băiatul furios și mânios pe acea femeie, pe mama lui, fiind gata s-o ucidă în orice secundă, își cunoaște mama așa cum nu a știut-o vreodată. Și o iartă. Îi iartă toate zilele în care nu l-a iubit, îi iartă toate privirile goale și toate zâmbetele pe care ea nu i le-a dat.

"A râs lung și tandru, așa cum am aflat peste ani că râd mamele la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar iubiți."

Femeia cu ochii verzi și rochii diafane își trăiește firul rămas de viață departe de medici și spitale, bea bere la micul dejun, se plimbă împreună cu fiul ei prin piața de vechituri și scoate din ea toată iubirea ceea înfundată din sufletu-i rupt de durere.

"La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci nicicând lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea."

Dacă nu ați citit această carte,dacă v-a fost frică de durerea din spatele copertei, să nu vă fie. Citiți-o și veți descoperi în primul rând o scriitoare remarcabilă, care scrie tranșant de autentic, într-un stil poetic incomparabil. Cartea nu inundă în detalii, chiar dimpotrivă, situațiile sunt expuse atemporal, sub formă de amintiri sau scrieri terapeutice. S-ar putea să descoperiți, la fel ca mine, o relație dură dintre mamă și fiu și să fiți bulversați de toate sentimentele confuze, dar, treptat, fiecare cuvânt va duce la transformarea zidului, dintre cei doi, într-o punte.  Și poate unul dintre aspectele importante ale cărții, separat de poveste și scriere, este vocea masculină a cărții. Vocea unui bărbat care-și dă voie să fie vulnerabil. Își dă voie să-și spună durerea. Își dă voie să plângă.

"Ochii mamei erau muguri în așteptare."

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce se întâmplă cu nervii unei mame obosite?

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Dragă femeie