Să devii cel ce ești! / Plânsul lui Nietzsche / Irvin Yalom

     Colțurile întunecate din mintea omenească e acea viață netrăită de om, iar vocea ascuțită a disperării e vocea interioară, neauzită. Paradoxal, e întunericul din care renaște omul, un om luminos și înțelept, dacă aude și vede cine este el cu adevărat.
"Trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează."

Unul dintre cele mai grave aspecte ale lumii, dintotdeauna, este nemulțumirea. Față de propria persoană, de propria viață, carieră, trecut, prezent, copii, idei, părinți etc.  Aceste sentimente de insatisfacție și insuficiență personale ne fac să ne simțim mici, neînsemnați, neînțeleși, iar la nivel instinctual - mânioși, furioși, disperați, avari și reci. Și vom încerca să obținem mereu mai mult (bani, afecțiune, atenție etc), dar niciodată nu vom fi mulțumiți. În primul rând pentru că sentimentul de recunoștință apare atunci când există o liniște și satisfacție interioare, altfel, în plan exterior, se va evapora destul de repede, încât nu vom reuși să-l trecem prin noi. În al doilea rând, iubirea față de tot ce ești și ai, automat naște recunoștință.

Pastila de filosofie de astăzi vine în urma lecturării romanului "Plânsul lui Nietzsche" de Irvin Yalom. L-am descoperit pe acest autor excepțional, un psihoterapeut care cunoaște toate labirinturile psihicului uman, prin intermediul romanului "Minciuni pe canapea", o carte care explorează profund relațiile dintre pacienți și psihoterapeuți.

Plânsul lui Nietzsche spune poveștile a două personalități marcante de la sfârșitul sec. XVIII -  începutul sec. XIX: Joseph Breuer, medic vienez, care pune bazele "tratamentului prin conversație", respectiv germenele psihanalizei și Friedrich Nietzsche, unul dintre cei mai importanți filosofi ai sec. XIX.

Cartea este o împletire de evenimente reale și ficțiune, așa cum ne relatează însuși autorul. Este un roman filosofic, care te dezbracă încet de cel ce crezi că ești. 

Doctorul Breuer, în ciuda popularității și vieții sale invidiate, se zbuciumă pe culmile unei disperări din care nu știe cum să iasă, iar Nietzsche suferă de o migrenă, aproape cronică, care-l înstrăinează de oameni, cărți, familie.
La rugămințile profesorului Breuer, cei doi încep să se trateze reciproc, fiecare dintre ei gândindu-se că-l ajută pe celălalt în timp ce se ajută pe sine.

"Nu adevărul este sfânt, ci căutarea de către fiecare a adevărului propriu! Poate exista un act mai sacru decât autoanaliza?"

Amor fati - iubește-ți soarta - este ceea ce-și propune Nietzsche să-l învețe pe Breuer, prin acceptarea propriilor câini sălbatici care locuiesc în pivnițele inconștientului fiecărui om, prin împlinirea datoriei de a deveni cel ce este, prin construirea unei relații cu sine însuși, prin desemnarea priorităților și prin conștientizarea unei vieți fără oamenii dragi din viața lui.
"Paradoxul, paradoxul tău, este că te dedici căutării adevărului, dar nu poți suporta priveliștea a ceea ce descoperi."

"(...) cura prin filosofie constă în a învăța să asculți propria voce interioară." 

Profesorul Breuer își propune să-l trateze pe Nietzsche de atacurile de migrenă, cu ajutorul eliberării prin conversație. Descoperim un Nietzsche care suferă de o iubire neîmplinită, se mistuie de dorul pentru tatăl său, care a murit când băiețelul Friedrich avea 6 ani. Tatăl lui Nietzsche era pastor, să fie asta o pricină relevantă a ateismului său? Faptul că Dumnezeu nu l-am putut salva pe tatăl său, un om al lui Dumnezeu?

"Ceea ce simt limpede este cât de important e să nu-ți lași viața să te trăiască. Altfel, te trezești la patruzeci de ani cu sentimentul că n-ai trăit cu adevărat."

"(...) trebuie să trăim ca și cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie s-o înfruntăm - trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească. Trebuie să ne iubim soarta."

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!