Dragă mamă, ai voie să plângi
L-am observat că are ceva pe suflet care nu-l lasă să se bucure de joacă, de jucării, de mine, de fratele său. O mamă le simte pe toate.
Nu vrea să se joace, nu vrea să deseneze, nu vrea să-l iau în brațe, când are nevoie atât de mult de alinare. Îmi trec mâna prin părul lui de câteva ori și-și trage capul.
E doar un pui de om de cinci ani și nu știe ce să facă cu supărarea dinăuntrul său.
Ne așezăm la masă să mâncăm. Nu vrea paste, vrea piure, nu vrea apă, vrea ceai, nu vrea pâine, vrea colacul pe care l-am mâncat ieri. Tac și rabd. Apoi mă maimuțăresc politicos în fața lor și simt în vocea mea nemulțumirea. Mă privesc și știu că simt și ei nemulțumirea mea.
Simt cum răbdarea se plimbă agitată prin corpul meu, de ciudă că n-o las să se manifeste. Îmi amintesc de ziua grea pe care am avut-o, de zecile de taskuri începute și nefinisate, de faptul că nu-mi eficientizez timpul și ajung să mă subapreciez profesional. Răbdarea furioasă deschide toate lacătele și mă simt cuprinsă de atâtea griji și oboseală. Cât de bine mă pricep să-mi ascund frustrările. Cum fierb ele înăuntru meu în așteptarea momentului lor glorios.
În timp ce beau un ceai de plante, pentru calmare, aud plânsul lor. Unul de durere că a fost lovit, celălalt plânge isteric. Și el, la fel ca și mine, se luptă cu o supărare interioară.
Îmi vine să urlu, să-i bat, să le spun cuvinte pe care nu le merită, dar le spun că am obosit și m-am săturat. Câte un pic îmi dau voie să fiu eu, nu mama perfectă, care nu oboșește niciodată, are tot timpul un zâmbet în buzunar și soluții pentru orice problemă.
Mă așez în genunchi și-i strâng la piept pe cei doi omuleți de cinci ani și încep să plâng. E un plâns adunat, e un plâns de demult, cu miros de vechi.
Unul dintre fii iese din hora brațelor noastre și se duce mulțumit să facă lego.
Soarta e tare deșteaptă. Rămânem să plângem noi doi, eu - obosită și el - cu supărarea pe care-o duce cu el de vreo două ore.
Îl îmbrățișez strâns și plângem amândoi. Doi copii. El, copilul meu, eu, copilul părinților mei. Se rupe din brațele mele și văd cum îi răsare soarele pe chip, iar în ochi seninătatea. A topit piatra. Și-a depășit frustrarea.
Eu, aș mai fi plâns, poate încă o zi și-o noapte. Până aș fi înțeles că eu sunt de ajuns. Doar că atunci când lacrimile au încetat să curgă, i-am văzut pe cei doi omuleți cu zâmbetele până la urechi, le-am simțit energia pozitivă și mi-am zis că sunt de ajuns... de bună, de străduitoare, de minunată!
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Nu vrea să se joace, nu vrea să deseneze, nu vrea să-l iau în brațe, când are nevoie atât de mult de alinare. Îmi trec mâna prin părul lui de câteva ori și-și trage capul.
E doar un pui de om de cinci ani și nu știe ce să facă cu supărarea dinăuntrul său.
Ne așezăm la masă să mâncăm. Nu vrea paste, vrea piure, nu vrea apă, vrea ceai, nu vrea pâine, vrea colacul pe care l-am mâncat ieri. Tac și rabd. Apoi mă maimuțăresc politicos în fața lor și simt în vocea mea nemulțumirea. Mă privesc și știu că simt și ei nemulțumirea mea.
Simt cum răbdarea se plimbă agitată prin corpul meu, de ciudă că n-o las să se manifeste. Îmi amintesc de ziua grea pe care am avut-o, de zecile de taskuri începute și nefinisate, de faptul că nu-mi eficientizez timpul și ajung să mă subapreciez profesional. Răbdarea furioasă deschide toate lacătele și mă simt cuprinsă de atâtea griji și oboseală. Cât de bine mă pricep să-mi ascund frustrările. Cum fierb ele înăuntru meu în așteptarea momentului lor glorios.
În timp ce beau un ceai de plante, pentru calmare, aud plânsul lor. Unul de durere că a fost lovit, celălalt plânge isteric. Și el, la fel ca și mine, se luptă cu o supărare interioară.
Îmi vine să urlu, să-i bat, să le spun cuvinte pe care nu le merită, dar le spun că am obosit și m-am săturat. Câte un pic îmi dau voie să fiu eu, nu mama perfectă, care nu oboșește niciodată, are tot timpul un zâmbet în buzunar și soluții pentru orice problemă.
Mă așez în genunchi și-i strâng la piept pe cei doi omuleți de cinci ani și încep să plâng. E un plâns adunat, e un plâns de demult, cu miros de vechi.
Unul dintre fii iese din hora brațelor noastre și se duce mulțumit să facă lego.
Soarta e tare deșteaptă. Rămânem să plângem noi doi, eu - obosită și el - cu supărarea pe care-o duce cu el de vreo două ore.
Îl îmbrățișez strâns și plângem amândoi. Doi copii. El, copilul meu, eu, copilul părinților mei. Se rupe din brațele mele și văd cum îi răsare soarele pe chip, iar în ochi seninătatea. A topit piatra. Și-a depășit frustrarea.
Eu, aș mai fi plâns, poate încă o zi și-o noapte. Până aș fi înțeles că eu sunt de ajuns. Doar că atunci când lacrimile au încetat să curgă, i-am văzut pe cei doi omuleți cu zâmbetele până la urechi, le-am simțit energia pozitivă și mi-am zis că sunt de ajuns... de bună, de străduitoare, de minunată!
Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu