Expoziția Vasile Vasilache la muzeul de literatură

 Sâmbăta trecută, la muzeul de literatură, a fost lansată expoziția Vasile Vasilache.

Am să vă spun pe scurt, mai întâi, o poveste. Prin anii '60, scriitorul Vasile Vasilache locuia împreună cu familia într-un bloc din sectorul Botanica. Un bloc ca oricare altul, cu un subsol umed și rece. Pe atunci, fiecare familie se încălzea cum putea în perioada rece. În acest subsol se aflau 2 valize pline cu foi și caiete. Când soția scriitorului aprindea focul își trimitea feciorii în subsol după lemne și ceva hârtie de aprins focul. Ghiciți, de unde luau băieții hârtie de aprins focul???

Familia Vasilache s-a mutat de câteva ori în alte case și pe lângă toate lucrurile pe care le cărau, tatăl Vasile căra și cele 2 valize, care ajungeau ori într-un pod ori într-un nou subsol. De această dată, el avea grijă să le învelească în cearșafuri și să le păzească ca ochii din cap. Pe lângă cele 2 valize s-au mai adăugat cu timpul și câteva cutii. 

Acum câțiva ani, după moartea scriitorului, unul dintre fii hotărăște să dărâme un mic sărăieș și să construiască unul mai mare și mai bun. Și acolo, surpriza! Găsește cele 2 valize și câteva cutii, de care uitaseră cu toții și cărora le fu imensă mirarea că aceste cutii sunt de fapt jurnalele și caietele tatălui lor, ale scriitorului Vasile Vasilache. Desigur că au plâns deasupra acelor valize pentru că ele erau o nouă întâlnire cu tatăl lor. 

Astăzi, familia a hotărât să doneze această colecție muzeului de literatură, să de-a totodată și o parte din sufletele lor, probabil, în niște mâini bune. În sala roz a muzeului au fost expuse toate manuscrisele scriitorului, toate scrisorile care au fost găsite, cărțile pe care le deținea, multe dintre ele cu autografe, fotografii, înregistrări. O întreagă viață. Un sir lung de cuvinte care păstrează în continuare vie amintirea scriitorului, iar pentru cei mai apropiați toate acestea sunt un miracol. Atâtea noi întâlniri cu omul pe care-l poartă în suflete. Atâtea cuvinte care păstrează vocea și emoția unui dor de demult. 

În cadrul lansării s-au spus povești atât de interesante încât pentru un moment am avut impresia că se vorbește despre un om care nu a plecat niciodată. Și mi-am dat seama că nu contează că a fost scriitor sau director,  colhoznic sau învățător. Contează omul din om. 

Am văzut în ochii fiilor un oarecare regret că se despărțea de aceste valize, de cutii, de scrisori, într-un fel toate astea sunt o parte din ei, dar sper că această moștenire lăsată muzeului va bucura ochii cititorilor, iar amintirea tatălui lor va fi veșnic vie. O amintire cu un zâmbet seducător și cu miros de tutun și cerneală!