Bucuria de a fi părinte se măsoară în iubirea pe care-o oferim copiilor, iar bucuria de a fi copil se măsoară în iubirea pe care-o primește de la părinți

        Între 4 și 7 ani copiii trăiesc în perioada competenței. Psihologii spun că la această vârstă deja copiii au format un atașament sigur față de mama, de tata, astfel încât au certitudinea că unul dintre părinți va fi mereu aproape. Și-i va susține!
     Ei acum își dau voie să se trăiască pe sine. În relație cu părinții, cu rudele, cu frații/surorile, cu prietenii, cu lumea înconjurătoare. Acum își manifestă toate emoțiile pe care le simt și mai mult ca niciodată sunt insistenți. Să fie. Să ceară. Să demonstreze. Să aibă.
Este încântat să încerce mereu ceva nou, cum ar fi să scoată pământul din ghivecele cu flori, să sară de la înălțime (nu mare, cum ar fi trei scări odată, de pe masă etc.), să arunce apa din cadă pe podea, să împrăștie hainele, jucăriile. În mare parte, vă spun drept, continuă să facă tot ce le trăsnește prin cap, indiferent de vârstă. Explorează lumea 😊

Este o vârstă importantă pentru crearea stimei de sine. Pentru crearea competenței. 
Eu pot. Eu mă descurc. Eu vreau. Aceste verbe sunt caracteristice. Din experiență, indiferent de ce spun psihologii, la această vârstă, copiii spun mai des: eu nu pot, eu nu mă descurc, eu nu vreau, iar părinții se enervează. Pentru că e mai ușor să operezi cu "da-ul" lor decât cu "nu".
În astfel de situații, noi, adulții, ar trebui să ținem cont de faptul că nu rezultatul e important și lăudabil, ci efortul, dorința de a încerca ceva nou.
Dacă vom elogia rezultatul, unu la mână, pierdem șansa de a crea o relație bazată pe iubire, și doi, acest copil va fi avid de rezultate, iar fiecare eșec îi va distruge încrederea în sine, îl va priva de simpla bucurie de a trăi, a greși, a continua.
Copiii trebuie să-și trăiască frustrările, oricât de greu ar fi asta pentru noi, părinții. Nu-i vom ajuta dacă-i vom îngrădi de la supărare și dezamăgire, îi vom ajuta dacă le vom valida aceste emoții. Ca să știe că e în regulă să simtă așa ceva.
Tot în această perioadă, copiii își vor dori să fie primii în tot ce fac. E mai nasol acolo unde-s doi copii de aceeași vârstă. Pentru că între ei începe o adevărată confruntare de fiecare dată. Mi-e tare greu uneori să gestionez astfel de situații. Încerc să-i împac, să le dau ce vor doar să evit confruntarea lor. Nu e metodă tocmai sănătoasă pentru ei, dar e o metodă sănătoasă pentru nervii mei. Alteori, eu le vorbesc despre înfrângeri, le povestesc despre cum eu nu puteam să prind mingea la baschet și pierdeam. Cum rămâneam după ore și exersam aruncatul la coș până a început să-mi reușească. Nu întotdeauna, dar de multe ori. Eu sunt convinsă că tot ceea ce le spunem copiilor noștri, rămâne undeva într-un colț de creier. Și nu imediat, dar la un moment dat, se văd rezultatele. Și asta e foarte îmbucurător. De aceea, nu trebuie să cedăm, crezând că ei nu înțeleg. Ei înțeleg mai multe lucruri decât ne dăm noi seama. Trebuie doar un pic să așteptăm și să mulțumim Domnului pentru copii, pentru sănătatea lor, pentru privirea lor luminoasă, pentru brațele lor mici în jurul gâtului nostru, pentru iubirea pe care ne-o oferă, pentru zâmbetele lor dulci, pentru încrederea pe care ne-o arată și sinceritatea lor minunată.

         Știți cât de tare mă doare să văd la matinee, copii care recită poeziile cu frică și se uită în ochii părinților, retrăind să nu facă nicio greșeală, iar la sfârșit sunt certați că nu au rostit-o cum trebuie. Ochii mici și luminoși încep să se scalde în rouă, iar încrederea că e un copil iubit pentru cum este, se stinge, ca negrul nopții în zorii zilei.
Oare există ceva mai important decât copilul însuși? Oare ceea ce face îl definește ca om sau ceea ce simte?

Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!