Cum am învățat să fiu mama copiilor mei

      Înainte să devin mamă, aveam alte concepții despre creșterea copiilor. Erau bazate pe iubire, bineînțeles,  dar îmi  închipuiam că eu n-o să strig niciodată la copiii mei, n-o să-i cert și n-or să mă obosească.
      Cred că-n acea perioadă, când gândurile îmi erau acompaniate de opera lui Chopin,  Dumnezeu s-a amuzat mult pe seama lumii pe care-o construiam.
Au început colicile, dinții, nopțile albe, de ce?, cearta lor, oboseala mea și castelul meu din iluzii se dărâma în fața mea fără nicio remușcare. Asistam la căderea unui imperiu. A propriului imperiu.
Pentru că sunt o optimistă, n-aveam să cred că nu există sorți de izbândă. Când am început să le caut, am dat nas în nas cu așteptările mele. Erau așa mari, frumoase, gătite, triumfale. Se plimbau de colo colo pe covorul roșu și dădeau autografe iluziilor mele. 
Eram numai așteptări și durerea neîmplinirii lor. Dar eram mamă. Mai ales atunci, când copiii erau mici, în primul rând eram mamă. Nu știam cum e acest nou rol. Dar îmi doream să învăț. 
Eram între niște așteptări, care n-aveau să mă împlinească vreodată, pentru că ele au abilitatea de a crește și de a nu corespunde realității, și copiii mei. Mici, dulci, pufoși, veseli, cu privirea aceea dumnezeiască pe care n-am s-o uit vreodată, cu râul lor de iubire care se scurgea în mine. 
Și am ales să învăț să fiu mamă. Nu să trebuiască să fiu.

Astăzi, după multe lupte duse cu mine însămi, după sute de lacrimi vărsate, după și mai multe împliniri, după o transformare radicală și milioane de zâmbete și lacrimi de iubire, știu că am ales drumul cel bun. Nu e cel asfaltat, dar e drumul cel mai bun.
Am ales iubirea. Am ales să iert, să plâng, să mă iert, să râd, să cred în fericirea fiecărei clipe. Să cred în mine. În iubire!
       Și m-am gândit de-atâtea ori că, peste ani, n-o să mă întreb câți bani am adunat, de câte ori am schimbat tapetul în dormitor sau câte rochii am avut în garderobă. Întrebările cu adevărat importante sunt: oare ei simt iubirea mea? I-am îmbrățișat de fiecare dată când am avut ocazia? Le-am șters lacrimile când plângeau? De câte ori le-am spus că-i iubesc? Și multe altele.
Toate astea îmi dau putere. E greu, uneori pare inimaginabil de greu, și e inimaginabil de greu, dar e un greu remunerat de sute de ori mai mult. În fiecare clipă. Cu fiecare zâmbet. Cu fiecare vibrație a iubirii!

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".