"Mici lucruri mărețe"- oglinda prejudecăților

      Sunt unele lucruri de care nu prea vorbim. Ne prefacem că ele nu există sau că nu ne interesează, dar de fapt ne este frică să recunoaștem că ele se întâmplă, evităm cea mai mică asociere cu ele și continuăm să trăim mai departe în propriul nostru adevăr. Continuăm să punem cărămizi la construcția unei lumi perfecte. Care nu există. E o utopie să credem că o lume perfectă ne va face viețile mai ușoare.
Totuși...lumea începe din interiorul fiecăruia, în timp ce noi săpăm în exterior.
      În timp ce citeam această carte mi-am amintit despre călătoriile mele cu trenul prin România. Dacă era un singur loc liber în compartiment, iar acolo era vreo persoană de origine romă, nu mă așezam. Mergeam tot drumul în picioare, privind pe geam. Iar dacă se așeza vreun rom în compartimentul unde aveam bilet, îmi strângeam rucsacul mai strâns și încercam să nu ațipesc nicio secundă.

În cartea "Mici lucruri mărețe", scriitoarea Jodi Picoult abordează problema rasismului.
Este povestea unei femei de culoare care lucrează într-un spital din New York, în secția de neonatologie. Ruth Jefferson lucrează în calitate de asistentă medicală de peste 20 de ani.
Într-o zi, o familie de proaspeți părinți ai unui băiețel i-au cerut conducerii spitalului  ca asistenta lor să nu fie o persoană afro-americană. Respectiv, lui Ruth i se interzice să se apropie de acel nou-născut, ea fiind singura asistentă de culoare.
Întâmplarea face ca într-o dimineață, în timp ce acel copil se afla în secția nou-născuților după circumcizie, colega lui Ruth este chemată pentru o cezariană de urgență, așa că ea o roagă pe Ruth să supravegheze micuțul. După circumcizie copiii trebuie supravegheați nouăzeci de minute. În timp ce Ruth stătea lângă acest bebeluș, a observat că el nu mai respiră. Chiar dacă i-a fost interzis contactul cu acel copil, asistenta Ruth a încercat să resusciteze copilul. În momentul când de ea s-a apropiat asistenta șefă, Ruth i-a răspuns că nu face nimic când a fost întrebată ce face. În următoarea secundă asistenta șefă a observat culoarea vineție pe chipul bebelușului, au chemat de urgență pediatrii, medicii din secție, dar, din păcate nu s-au putut face nimic pentru acel copil.
Sfâșâiați de durere, părinții bebelușului au dat-o în judecată pe Ruth Jefferson pentru omor.

Tatăl acelui copil trăiește într-o ură imensă față de negri. Când au fost copii, fratele său a fost împușcat de un negru, iar justiția l-a găsit nevinovat. De atunci, Turk Bauer, tatăl bebelușului, începe propriul război cu negrii. Se infiltrează în diferite ligi pentru supremația albilor, ucide o mulțime de negri, homosexuali, participă activ la evenimente unde se pledează pentru ură față de negri.
Ruth este suspendată de la serviciu și începe un proces lung de demonstrare a adevărului.
"Deși studiam la una dintre cele mai bune facultăți de asistente medicale din țară, lucrul acesta nu conta decât pe campus. La Yale, colegii mei îmi cereau să vadă notițele mele meticuloase sau mă invitau să fac parte din grupul lor de studiu. În timpul stagiilor de practică din spital, profesorii îmi lăudau bogăția de cunoștințe. Dar la finalul zilei, când intram într-un magazin să-mi cumpăr o coca-cola, patronul venea după mine printre rafturi, pentru a fi sigur că nu fur. Când ședeam în tren, treceau pe lângă mine doamne albe mai în vârstă, care nici nu se uitau la mine, deși locul de lângă mine era liber.
La o lună de când începusem să studiez la Yale, mi-am cumpărat o cană de voiaj cu logoul universității. Mama s-a gândit că am nevoie de ea fiindcă plecam de acasă în fiecare zi înainte de ivirea zorilor (...) Dar eu nu de cofeină aveam nevoie; pentru mine cana aceea era un bilet de acces la o altă lume. Când mă suiam în tren, îmi puneam cana în poală, astfel încât numele YALE să poată fi citit de ceilalți pasageri care urcau în tren."

Apărătoarea lui Ruth este Kennedy, o femeie albă care încearcă din toate puterile să câștige primul ei caz serios. Dar, de fapt, ea câștigă ceva mai mult de-atât și-și dă seama de asta mai târziu.
"Dar în adâncul sufletului dumneavoastră, dacă v-ați întrebat despre ce este cu adevărat vorba în acest proces, veți ști că e mai mult decât întrebarea dacă Ruth a avut vreo legătură cu moartea unuia dintre pacienții ei. De fapt, are foarte puțin de-a face cu Ruth. Este vorba despre sistemele care funcționează de vreo patru sute de ani, sisteme menite să garanteze unor oameni precum Turk posibilitatea de a cere, în calitate de pacient, un lucru infam, iar acest lucru să le fie acordat. Sisteme menite să garanteze că oameni precum Ruth rămân în banca lor."

      Cartea e scrisă din trei voci, a lui Ruth, a lui Kennedy și a lui Turk. Fiecare personaj este o construcție complexă, un mix inteligent, din punct de vedere al scriiturii, între emoții, gesturi și trăsături fizice.
Jodi Picoult are un talent desăvârșit de a lega fiecare poveste, de a reda fiecare detaliu atât de viu, de a uni piesele de puzzle împrăștiate la început.
Și scrie tranșant, sincer, descrie furia pe care-o manifestă personajele de parcă nu citesc, dar o văd desenată. Cu siguranță, a devenit una dintre scriitoarele preferate. Da, subiectele abordate sunt grele, dure și incomode, dar modul de a le prezenta e unic.
"Libertatea este tulpina delicată a unei narcise după o iarnă lungă. Este sunetul vocii tale, pe care nimeni nu o înăbușă. Este grația de a spune da și, mai important chiar, dreptul de a spune nu. În inima libertății bate speranța: pulsul posibilității."

Da, noi toți avem anumite prejudecăți, de care e tare greu să ne descotorosim, pentru că le-am auzit de-atâtea ori încât au devenit aproape tatuate pe conștiință. Sunt o parte a noastră. Și acționăm în baza lor, dar am învățat din această carte că rasismul nu este o prejudecată, este discriminarea, mai mare decât culoarea pielii. E discriminarea în favoarea căreia cineva ajunge undeva într-o secundă, iar cineva se ridică de la o piedică la alta. 
Eu am judecat oamenii după ceea ce știam despre poporul lor, dar cum ar fi, dacă aș privi omul pentru ceea ce este el însuși. Foarte greu, dar nu imposibil, cred, iar frica și sentimentul de a preveni ceva, vor face în așa fel ca să arătăm că nu ne interesează această problemă.

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".