Când cred că viața e doar viață, ea îmi șoptește că e iubire!

     Pe cer răsare luna, mică și albă și e încă ziua afară. Așteaptă întâlnirea cu soarele, să se iubească din priviri, iar soarele, cu brațele sale lungi și calde, mângâie mingea rece. Apoi, dispare după deal, lăsând în urmă doar o dungă roșie pe cer, care, treptat, dispare și ea.
      Luna rămâne regina nopții și, unul după altul, îngerii se transformă în stele strălucitoare ca să fie mai aproape de noi, ca să ne-aline dorul.
Privesc cerul înstelat, aburii serii se ridică spre cer, să fi trecut mai bine de o oră de când stau în fața tabloului ceresc, dar nu mi-e frig. Și nici frică. Și nici nu mă grăbesc, de parcă clipa aceasta e tot ce am.
Trăiesc această clipă ca pe o sărbătoare. Pentru că tot mai rar ajung să am timp să trăiesc clipa.

Sunt eu și totuși alta. Am părul desfăcut, iar printre șuvițele rebele își face loc timpul. Marele timp! Și-mi împletește părul cu fire de eternitate, speranță, libertate. Lângă urechea dreaptă îmi prinde-n păr un fir de busuioc.
Toate dorințele, fricile, curajul și poverile mele dansează împreună, ca să știu că ele toate fac parte dintr-o poveste. Își fac mișcările tot mai line și se-mpletesc într-o brățară, care, imaginar, ajunge la încheietura mâinii.
      Îmi deschei nasturii de la palton. Mi-e cald, de parc-aș fi băut o ceașcă cu ciocolată fierbinte. Măria Sa, Iubirea, intră prin ușile deschise, să răsară flori de câmp pe pământul înghețat, să răsară luceferi luminoși în grota tristeților și să semene iertare peste jigniri, dezamăgiri, trădări.
Nu există forță mai mare decât iubirea, singurul elixir al tinereții fără bătrânețe. Pentru că iubirea e nemuritoare, iar cei ce-o sfințesc, devin nemuritori și ei.

Sursa foto Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită