Când vorbim despre alții, vorbim de fapt despre noi

       Am trăit mulți ani în rolul de victimă și unul dintre tendințele acestui rol e să arăți spre ceilalți cu degetul în timp ce-ți plângi de milă.
      Am evitat să cer scuze, am aruncat vină spre oameni nevinovați, i-am discutat pe la spate, mi-am plâns de milă când aș fi putut să rezolv multe situații, fie spunând adevărul, oricât de crud ar fi fost el, fie spunând un nu ferm, fie spunându-mi părerea asupra situației.
În ultimii ani am lucrat mult cu mine pentru că e tare greu să renunți la ceva ce deja face parte din tine. Mi-a venit de multe ori ideea să mă fac că nu m-am gândit niciodată la această transformare.
Cumva, din propria experiență, rolul de victimă mă făcea să mă simt mai "curată" pentru că tot ce era despre mine atribuiam altor oameni.
Și rămâneam goală și ușor ușor desenam bucăți de povești false, care nu erau ale mele. Nu încă.

Într-o zi, în timp ce-am aruncat nemulțumirile personale altor oameni și pictam de zor o poveste despre o fată bună, blândă, cinstită, ghinionistă, am tresărit. Fix atunci a trecut pe la mine prin vizită un alai activ de gânduri noi. Și a luat toate culorile de pe mine și le-a aruncat peste oameni. Peste acei oameni pe care eu aruncasem bucăți din mine. Și ei mi-au zâmbit și mi-au întors ce era al meu.
Mă sufocam, dar mă ținea în mâini alaiul de idei noi: când vorbim despre alții, vorbim de fapt despre noi; vedem oamenii prin prisma propriilor convingeri, nu așa cum sunt ei cu adevărat.
Ce greu a fost la început să-mi cer mie socoteală, eu așa voiam să colorez pereții goi. Nu voiam să mă lupt cu tristețea, dezamăgirea, invidia.

O parte din mine a cedat și așa a început Marea Transformare. Mi-am făcut un obicei să mă întreb în orice situație "de ce așa reacționez eu" nu "de ce așa reacționează el/ea" și ăsta este cel mai puternic instrument de transformare a unei victime.
Mai este o parte din mine care mă cheamă în trecut, dar Marea Transformare e dominantă. Și astăzi sunt bucuroasă de acest proces transformațional, pentru că am învățat un lucru extrem de important: când vorbim despre alții, vorbim de fapt despre noi.
Treptat, nu știu exact în ce moment, am început să fiu colorată de parcă pensula mea magică se întorsese la mine și picta singură.
A fost o surpriză să constat că atâta timp cât le permit emoțiilor mele să rămână cu mine pot face din ele povești frumoase. Lecții de viață. De data aceasta ale mele!

P.S. lectura acestui text durează două minute, dar ceea despre ce vorbesc aici a început aproximativ opt ani în urmă, iar lecțiile pe care le primesc zi de zi sunt pentru o viață întreagă. E un proces care are doar început, nu și sfârșit!

Sursa foto Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".