Cuvintele și sentimentele noastre modelează identitatea copiilor noștri
Cu
câtă nostalgie îmi amintesc de iernile de altădată, de troienele prin care ne
făceam drum spre școală și-mi imaginam că sunt sub cușma mare a lui Guguță, de
gerul aspru, de rafalele puternice de vânt care ne clătinau dintr-o parte în
alta.
Nu ne
gândeam că ne este frig sau că vom răci și probabil nici părinții noștri nu se
gândeau la asta. Abia așteptam să înotăm în troienele albe ca niște nori pufoși, să
lingem țurțurii de la streașina casei, să ne bombardăm cu zăpadă. Și râdeam mult
când cineva punea mâinile goale pe clanța înghețată a ușii. Fiecare dintre noi
știam cum e asta.
Noi, copiii din
mahalaua noastră, construiam un zid din zăpadă, ne împărțeam în două echipe și
dădeam startul marii bulgăreli.
Apoi ne luam săniile grele și mergeam pe derdelușurile
de pe șesul alb și strălucitor, ca o mantie argintie. Ne duceam acasă pe la opt
seara, pentru că atunci se aprindea lumina și în fiecare casă licăreau becurile
galbene, cu lumină slabă.
Eram toți
atât de diferiți, unii mai înați, alții mai mici, unii mai bruneți, alții mai
roșcați, unii mai îndrăzneți, alții mai timizi, unii mai săraci, alții mai
înstăriți, dar joaca și voia bună ne făcea să ne creăm acel magic împreună, iar
zâmbetele se transmiteau de la copil la copil până și cel mai morocănos râdea cu
gura până la urechi.
Anul trecut când am fost acasă, am luat proprii noștri
copii, săniile și am mers la săniuș. Pe aceleași derdelușuri. Acolo unde odată
cânta libertatea și eu, copil fiind, mă bucuram nespus de acest sentiment, am
asuprit-o cu frici și temeri.
Am privit în jos din vârful dealului spre micul râuleț
care se revărsă în râul Ciuluc și mi s-a făcut rău. Doamne Dumnezeule, ce
distanță!!! Timp de cincisprezece ani am văzut acel loc ca pe cea mai frumoasă
explorare a copilăriei, am știut fiecare iarbă unde crește, am urcat și
coborât, fără gram de frică, acele dealuri, am săpat în pereții din lut ai
râului ca să găsim obiecte prețioase. Și nicio clipă nu m-am gândit că există vreun
risc. Am văzut riscul abia la 33 de ani. Și am început, ca o mamă grijulie și
panicată: „nu te duce mai departe de linia asta”, „nu te uita în jos”, „nu sări
aici sus”, „mai departe nu faci niciun pas”.
Știți cum s-a terminat seara aceea? Ne-am dus acasă
mai devreme decât mi-aș fi închipuit. Poate că nici micul nostru sătuc nu mai
părea așa de magic ca atunci când în toate casele deodată se aprindea lumina.
Ne-am distrat un pic în zăpadă, dar am limitat libertatea jocului prin
oglindirea propriilor mele frici în copiii mei.
Și ei ne ascultă și preiau ce le spunem noi, și ne
cred, pentru că suntem un fel de Dumnezeu pentru ei. Și în timp ce Dumnezeu
ne-a oferit libertatea, eu mi-am îngrădit copiii. Le-am pus în spate frici care
nu sunt ale lor și m-am îndoit de curajul lor. Și nu mă refer strict la această
întâmplare. Din prea multă grijă ajungem să le tăiem curajul lor de la rădăcină
și sădim în ei semințele incertitudinilor noastre.
Și realizez că noi, maturii, am pierdut contactul cu
bucuria. Nu ca efect a ceva, ci ca însăși acel ceva. Bucuria clipei. A oricărei
clipe.
Și am înțeles
și altceva, la fel de important. Oamenii mari, optimiști și bucuroși, sunt
oamenii care se forțează uneori să fie bucuroși. Pentru că ce mimezi mult, la
un moment dat face parte din tine.
Cu
inima strânsă și cu scenariile pregătite, le dau voie, câte-un pic, să se
trăiască pe sine. Le dau voie să cadă, îi las să încerce de douăzeci de ori
același lucru, chiar dacă nu le reușește, chiar dacă-mi vine să iau naibii
bucata aia de lego și s-o pun eu acolo strâns, pe altă bucată de lego, dar nu o
fac. Îi las să se certe între ei chiar dacă uneori simt că-mi explodează
creierii, am învățat să mă retrag în altă cameră și să ascult de acolo ce se
întâmplă, le dau voie să plângă, nu chiar întotdeauna, atunci când pot să duc
și eu plânsul lor și îi las să le fie frică de ceva. Pentru că doar trăind
frica și privind-o în ochi, naștem curajul în noi. Și nu e vorba de curajul “cine
se aruncă primul în iaz”, e vorba de curajul de a spune ce simți, ce poți să
faci, curajul de a cere ajutor și îndrumare, curajul de a recunoaște că ți-e
frică!
Comentarii
Trimiteți un comentariu