Cuvintele și sentimentele noastre modelează identitatea copiilor noștri


              Cu câtă nostalgie îmi amintesc de iernile de altădată, de troienele prin care ne făceam drum spre școală și-mi imaginam că sunt sub cușma mare a lui Guguță, de gerul aspru, de rafalele puternice de vânt care ne clătinau dintr-o parte în alta.
          Nu ne gândeam că ne este frig sau că vom răci și probabil nici părinții noștri nu se gândeau la asta.  Abia așteptam să înotăm în troienele albe ca niște nori pufoși, să lingem țurțurii de la streașina casei, să ne bombardăm cu zăpadă. Și râdeam mult când cineva punea mâinile goale pe clanța înghețată a ușii. Fiecare dintre noi știam cum e asta.
 Noi, copiii din mahalaua noastră, construiam un zid din zăpadă, ne împărțeam în două echipe și dădeam startul marii bulgăreli.
Apoi ne luam săniile grele și mergeam pe derdelușurile de pe șesul alb și strălucitor, ca o mantie argintie. Ne duceam acasă pe la opt seara, pentru că atunci se aprindea lumina și în fiecare casă licăreau becurile galbene, cu lumină slabă.

Eram toți atât de diferiți, unii mai înați, alții mai mici, unii mai bruneți, alții mai roșcați, unii mai îndrăzneți, alții mai timizi, unii mai săraci, alții mai înstăriți, dar joaca și voia bună ne făcea să ne creăm acel magic împreună, iar zâmbetele se transmiteau de la copil la copil până și cel mai morocănos râdea cu gura până la urechi.

Anul trecut când am fost acasă, am luat proprii noștri copii, săniile și am mers la săniuș. Pe aceleași derdelușuri. Acolo unde odată cânta libertatea și eu, copil fiind, mă bucuram nespus de acest sentiment, am asuprit-o cu frici și temeri.
Am privit în jos din vârful dealului spre micul râuleț care se revărsă  în râul Ciuluc și mi s-a făcut rău. Doamne Dumnezeule, ce distanță!!! Timp de cincisprezece ani am văzut acel loc ca pe cea mai frumoasă explorare a copilăriei, am știut fiecare iarbă unde crește, am urcat și coborât, fără gram de frică, acele dealuri, am săpat în pereții din lut ai râului ca să găsim obiecte prețioase. Și nicio clipă nu m-am gândit că există vreun risc. Am văzut riscul abia la 33 de ani. Și am început, ca o mamă grijulie și panicată: „nu te duce mai departe de linia asta”, „nu te uita în jos”, „nu sări aici sus”, „mai departe nu faci niciun pas”.

Știți cum s-a terminat seara aceea? Ne-am dus acasă mai devreme decât mi-aș fi închipuit. Poate că nici micul nostru sătuc nu mai părea așa de magic ca atunci când în toate casele deodată se aprindea lumina. Ne-am distrat un pic în zăpadă, dar am limitat libertatea jocului prin oglindirea propriilor mele frici în copiii mei.

Și ei ne ascultă și preiau ce le spunem noi, și ne cred, pentru că suntem un fel de Dumnezeu pentru ei. Și în timp ce Dumnezeu ne-a oferit libertatea, eu mi-am îngrădit copiii. Le-am pus în spate frici care nu sunt ale lor și m-am îndoit de curajul lor. Și nu mă refer strict la această întâmplare. Din prea multă grijă ajungem să le tăiem curajul lor de la rădăcină și sădim în ei semințele incertitudinilor noastre.

Și realizez că noi, maturii, am pierdut contactul cu bucuria. Nu ca efect a ceva, ci ca însăși acel ceva. Bucuria clipei. A oricărei clipe.

Și am înțeles și altceva, la fel de important. Oamenii mari, optimiști și bucuroși, sunt oamenii care se forțează uneori să fie bucuroși. Pentru că ce mimezi mult, la un moment dat face parte din tine.
           Cu inima strânsă și cu scenariile pregătite, le dau voie, câte-un pic, să se trăiască pe sine. Le dau voie să cadă, îi las să încerce de douăzeci de ori același lucru, chiar dacă nu le reușește, chiar dacă-mi vine să iau naibii bucata aia de lego și s-o pun eu acolo strâns, pe altă bucată de lego, dar nu o fac. Îi las să se certe între ei chiar dacă uneori simt că-mi explodează creierii, am învățat să mă retrag în altă cameră și să ascult de acolo ce se întâmplă, le dau voie să plângă, nu chiar întotdeauna, atunci când pot să duc și eu plânsul lor și îi las să le fie frică de ceva. Pentru că doar trăind frica și privind-o în ochi, naștem curajul în noi. Și nu e vorba de curajul cine se aruncă primul în iaz”, e vorba de curajul de a spune ce simți, ce poți să faci, curajul de a cere ajutor și îndrumare, curajul de a recunoaște că ți-e frică!

 Sursa foto: Pixabay

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".