O poveste rustică cu final urban

     O poveste care începe într-un microbuz, cu toate că ar putea porni din oricare alt loc.
Privesc peste geam, în depărtare, la clipele care trec și-și lasă urmele într-un colț de suflet.
      Norii dantelați, împrăștiați armonios pe infinitul albastru de mătase, se țin de mână și povestea lor continuă de la unul la altul, de la o șoaptă la alta. Pământul e îmbrăcat în straie de sărbătoare, verdele imens aduce viață pe câmpiile și lanurile Moldovei. Casele toate stau grămăjoară pe colinele și văile din depărtare. Se văd doar acoperișurile lor și totul pare să fie pictat, atât de viu și totodată în nemișcare.
Cu toate că știu că acolo vântul fluieră doine de mult uitate, iarba șoptește povestea începutului fără sfârșit, iar râulețe mici și uitate murmură cântecul dorului, cântecul vieții. 

După alte văi și dealuri colorate în nuanțe de verde, ajungem în sate care se află la marginea drumului. Case văruite, meri și cireși în floare, grădini săpate și murmurul dorului. Se aude mai mult, mai tare, pe scaunele de lângă poartă, la umbra nucilor, care abia încep să înverzească. Stă câte-un bătrân de veghe, cu ochii triști, c-un licăr de speranță în mijloc, cu brațele dornice de îmbrățișări și cu sufletul aproape pustiit. Știu ce-l doare. Așteptarea și dorul. Cu asta trăiește și asta îl doare. Ce paradox neînțeles al iubirii...

Păduri, doamne ce frumoase sunt pădurile! Privirea mi se izbește de 2 mesteceni care par să crească dintr-o rădăcină și mă dezmeticesc că ei de fapt dansează valsul renașterii.
Apoi privirea mi se oprește pe brazii neînfricați care par să stea câte doi alături străjuind ceilalți copaci.
Ce frumoasă e țara noastră, cât de gospodari îs oamenii și cât de frumoși sunt. Cât de rar le spunem oamenilor cuvinte frumoase. Am evoluat, avem diferite tehnologii, care de care mai deștepte, iubim și demonstrăm în lumea virtuală și lăsăm în cea reală să se ridice ziduri străine între noi.


În înaltul cerului zboară câteva păsări, probabil fiind și ele fermecate de albastru seducător și norii dantelați și spumoși, brodați pe marginea cerului. Fix acolo unde pământul pare să se întâlnească cu cerul. Atât de aproape și totuși atât de departe. Aparențe. Fix ca în viață. Fix ca și oamenii. Uneori crezi că ei sunt atât de aproape, dar de fapt...
      Ne apropiem de oraș. Rămân în urmă pădurile bogate și prietenoase, lanurile galbene, negre și verzi, casele aranjate una lângă alta, liniștea și pacea naturii. Norii par să-și de-a drumul la mâini și să dispară, în locul pădurilor apar clădiri moderne și înalte, iar murmurul izvorului se transformă în zgomotul urban. De acasă mă duc acasă și uneori mă dor aceste călătorii. Rare și emoționante. De multe ori acasă pare să fie doar un singur loc...
Surprinsă de puterea și frumusețea naturii, scriu o poveste, pe care aș putea s-o uit mâine prinsă în rutina zilnică. Pun florile de liliac în vaza mică de cristal, las aroma și parfumul florilor să se împrăștie în cameră și fac loc amintirilor, clipelor,  vieții. 
Oare noi ne trăim viețile sau ele pe noi ne trăiesc, mă întreb plină de vise noi și vise frânte?!

Sursa foto Pixabay

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".