Ce sunt Marile Speranțe?
Când suntem copii, trăim o mulțime de nedreptăți și le înțelegem, ne dor, dar par să fie trecătoare. Fiecare dintre noi, copil fiind, visează la o viață frumoasă, bună, veselă, dar nicidecum plină de dezamăgiri. Și poate cel mai greu facem față dezamăgirilor, chiar dacă fiecare ne activăm un mecanism de apărare bine repetat, gustul lor amar îl simțim deseori.
În ultimele săptămâni m-am delectat cu Charles Dickens și "Marile speranțe".
Trebuie să recunosc că Dickens nu prea a fost pe placul meu. Însăși subiectul cărții e tare actual: despre dezamăgirile marilor speranțe, dar mi s-a părut prea întinsă povestea, prea depresive unele personaje și am simțit un fel de pesimism în paginile cărții.
În schimb e o carte de la care înveți multe și poate cea mai importantă lecție e despre prietenie și prețul pe care-l plătim pentru ea.
Și să mai adaug ceva important, chiar dacă scrie cumva nostalgic, Dickens e un povestitor minunat. Felul lui de a scrie m-a ținut în suspans până la ultima pagină a cărții.
E povestea unui copil - Pip - orfan de părinți, rămas în grija surorii sale, mai mare cu vreo 20 de ani. Pip este crescut "ca în palme", adică bătut de sora sa. Pip se înțelege în schimb de minune cu soțul surorii sale, Joe Cargery, fierarul dintr-un ținut de lângă Londra.
Într-o zi, în timp ce stătea la mormintele părinților săi, de Pip se apropie un bărbat mare, lat, un pușcăriaș evadat din închisoare. Îl sperie de moarte pe copilul de șapte ani și-i spune că dacă acesta nu o să-i aducă ceva de mâncare, nu știe ce-o să-i facă.
A doua zi, în zorii zilei, Pip, cu frica să nu fie prins de soră sa că duce de-acasă din puținul de mâncare pe care îl au, ia câteva merinde din cămară și i le duce pușcăriașului.
Apoi aceștia doi se despart spre bucuria și ușurarea băiatului.
Apoi Pip este trimis la o doamnă înstărită, bătrână, să se joace la ea acasă, ca să nu se plictisească doamna. Pip găsește o casă mare, cu draperiile trase la ferestre, cu toate ceasurile oprite la aceeași oră, cu grădină neprelucrată de atâția ani și o femeie bătrână îmbrăcată într-o rochie de mireasă, care și-a pierdut albul în trecerea vremii, o doamnă care a fost părăsită fix în ziua nunții, mulți ani în urmă, de logodnicul ei și care a rămas trăind și suferind veșnic acea clipă dureroasă.
Pip se îndrăgostește la prima vedere, chiar dacă fiind un băiețandru timid, de fata care are grijă de această doamnă și care îi este ca o fiică. Doar că a fost educată să fie răzbunătoare, rea, seducătoare și necruțătoare cu bărbații.
Pip crește cu dorința de a deveni un om cult, învățat și bogat, pentru că îl doare că în ochii celorlalți este un băiat necioplit, îmbrăcat sărăcăcios, cu mâinile mari etc.
După câțiva ani, Pip este căutat de un avocat care-i spune că cineva i-a lăsat o moștenire mare, cu scopul de a face din acest viitor fierar un adevărat gentleman la Londra. Unica condiție e că Pip nu trebuie să știe și nici să încerce să afle cine este cel/cea care i-a lăsat averea. Pip crede că este vorba de domnișoara Havisham, doamna pentru care timpul a rămas în loc. Pip se mută la Londra, se îmbracă scump, elegant, petrece, cheltuie o mulțime de bani prin cazinouri, nu mai merge pe-acasă, uită de prietenul-cumnatul său, de toate jurămintele pe care le-a făcut și suportă nunta fetei pe care-o iubește cu unul dintre bogătanii Londrei.
După câțiva ani află că moștenirea i-a fost lăsată de către acel pușcăriaș căruia i-a dus câteva bucăți de pâine și o cană cu alcool. Află acest lucru chiar de la binefăcătorul său și în acest moment începe să înțeleagă cât de mult a pierdut fiind atașat de această moștenire. Mai mult decât orice a pierdut prietenia adevărată, simplă, sinceră și caldă.
Pip atunci merge la casa unde timpul s-a oprit în loc, la domnișoara Havisham și-i reproșează faptul că l-a lăsat să creadă că ea i-a lăsat acea moștenire, că a făcut din Estella, fata pe care o iubește Pip, o femeie cu inima de gheață lipsind-o astfel de șansa de a iubi și a fi iubită.
"Niciun mincinos de pe pământ nu este mai rău decât cel care se minte singur, iar eu mă mințeam cu astfel de închipuiri."
Până într-un final, Pip revine în casa părintească, fără bani și fără faimă, dar împăcat cu sine și cu un nou gust de viață, dar nu uită niciodată gustul dezamăgirilor. Gustul marilor speranțe!
Plimbându-se pe lângă casa domnișoarei Havisham, care decedase de curând, găsește totul demolat, iar terenul spre vânzare. O vede pe Estella, plimbându-se pentru ultima dată pe acel teren.
"I-am luat mâna într-a mea și am părăsit acel loc aflat în ruină. Așa cum ceața dimineții se risipise cu multă vreme în urmă, când plecasem pentru prima oară de la fierărie, tot așa se risipea acum și ceața serii, iar în lumina liniștită pe care mi-o dezvăluia nu vedeam nicio umbră a unei alte despărțiri."
În ultimele săptămâni m-am delectat cu Charles Dickens și "Marile speranțe".
Trebuie să recunosc că Dickens nu prea a fost pe placul meu. Însăși subiectul cărții e tare actual: despre dezamăgirile marilor speranțe, dar mi s-a părut prea întinsă povestea, prea depresive unele personaje și am simțit un fel de pesimism în paginile cărții.
În schimb e o carte de la care înveți multe și poate cea mai importantă lecție e despre prietenie și prețul pe care-l plătim pentru ea.
Și să mai adaug ceva important, chiar dacă scrie cumva nostalgic, Dickens e un povestitor minunat. Felul lui de a scrie m-a ținut în suspans până la ultima pagină a cărții.
E povestea unui copil - Pip - orfan de părinți, rămas în grija surorii sale, mai mare cu vreo 20 de ani. Pip este crescut "ca în palme", adică bătut de sora sa. Pip se înțelege în schimb de minune cu soțul surorii sale, Joe Cargery, fierarul dintr-un ținut de lângă Londra.
Într-o zi, în timp ce stătea la mormintele părinților săi, de Pip se apropie un bărbat mare, lat, un pușcăriaș evadat din închisoare. Îl sperie de moarte pe copilul de șapte ani și-i spune că dacă acesta nu o să-i aducă ceva de mâncare, nu știe ce-o să-i facă.
A doua zi, în zorii zilei, Pip, cu frica să nu fie prins de soră sa că duce de-acasă din puținul de mâncare pe care îl au, ia câteva merinde din cămară și i le duce pușcăriașului.
Apoi aceștia doi se despart spre bucuria și ușurarea băiatului.
Apoi Pip este trimis la o doamnă înstărită, bătrână, să se joace la ea acasă, ca să nu se plictisească doamna. Pip găsește o casă mare, cu draperiile trase la ferestre, cu toate ceasurile oprite la aceeași oră, cu grădină neprelucrată de atâția ani și o femeie bătrână îmbrăcată într-o rochie de mireasă, care și-a pierdut albul în trecerea vremii, o doamnă care a fost părăsită fix în ziua nunții, mulți ani în urmă, de logodnicul ei și care a rămas trăind și suferind veșnic acea clipă dureroasă.
Pip se îndrăgostește la prima vedere, chiar dacă fiind un băiețandru timid, de fata care are grijă de această doamnă și care îi este ca o fiică. Doar că a fost educată să fie răzbunătoare, rea, seducătoare și necruțătoare cu bărbații.
Pip crește cu dorința de a deveni un om cult, învățat și bogat, pentru că îl doare că în ochii celorlalți este un băiat necioplit, îmbrăcat sărăcăcios, cu mâinile mari etc.
După câțiva ani, Pip este căutat de un avocat care-i spune că cineva i-a lăsat o moștenire mare, cu scopul de a face din acest viitor fierar un adevărat gentleman la Londra. Unica condiție e că Pip nu trebuie să știe și nici să încerce să afle cine este cel/cea care i-a lăsat averea. Pip crede că este vorba de domnișoara Havisham, doamna pentru care timpul a rămas în loc. Pip se mută la Londra, se îmbracă scump, elegant, petrece, cheltuie o mulțime de bani prin cazinouri, nu mai merge pe-acasă, uită de prietenul-cumnatul său, de toate jurămintele pe care le-a făcut și suportă nunta fetei pe care-o iubește cu unul dintre bogătanii Londrei.
După câțiva ani află că moștenirea i-a fost lăsată de către acel pușcăriaș căruia i-a dus câteva bucăți de pâine și o cană cu alcool. Află acest lucru chiar de la binefăcătorul său și în acest moment începe să înțeleagă cât de mult a pierdut fiind atașat de această moștenire. Mai mult decât orice a pierdut prietenia adevărată, simplă, sinceră și caldă.
Pip atunci merge la casa unde timpul s-a oprit în loc, la domnișoara Havisham și-i reproșează faptul că l-a lăsat să creadă că ea i-a lăsat acea moștenire, că a făcut din Estella, fata pe care o iubește Pip, o femeie cu inima de gheață lipsind-o astfel de șansa de a iubi și a fi iubită.
"Niciun mincinos de pe pământ nu este mai rău decât cel care se minte singur, iar eu mă mințeam cu astfel de închipuiri."
Până într-un final, Pip revine în casa părintească, fără bani și fără faimă, dar împăcat cu sine și cu un nou gust de viață, dar nu uită niciodată gustul dezamăgirilor. Gustul marilor speranțe!
Plimbându-se pe lângă casa domnișoarei Havisham, care decedase de curând, găsește totul demolat, iar terenul spre vânzare. O vede pe Estella, plimbându-se pentru ultima dată pe acel teren.
"I-am luat mâna într-a mea și am părăsit acel loc aflat în ruină. Așa cum ceața dimineții se risipise cu multă vreme în urmă, când plecasem pentru prima oară de la fierărie, tot așa se risipea acum și ceața serii, iar în lumina liniștită pe care mi-o dezvăluia nu vedeam nicio umbră a unei alte despărțiri."
Comentarii
Trimiteți un comentariu