Portret în cuvinte - Ea încă merge cu el la braț

         Petrec mult timp afară, mai ales prin parcuri. Natura e mama mea creativă. Nici nu cred că aș putea scrie dacă nu aș fi aproape de natură, dacă nu aș îmbrățișa copacii, dacă nu m-aș mira de frumusețea florilor, a frunzelor, a apusului, a cerului, a oamenilor.
       În cazul meu, natura este cel mai bun psiholog, cel mai bun prieten.
Emoțiile mele pe care le transform în cuvinte sunt trăite, nu doar simțite.
Tot aici pot să văd oamenii, să le văd zâmbetele, tristețile, atitudinile, bucuria de a trăi sau, dimpotrivă, să-i văd în așteptarea sfârșitului.
Pe mine nu mă interesează ce vorbesc ei între ei, eu citesc emoții pe chipul lor și asta e de ajuns.
Merg deseori în parcul Serghei Lazo. Cine a fost măcar o dată acolo știe că e parcul bătrânilor. Ei acolo își dau întâlnire, discută aprig despre nelegiuirile politice, se gândesc ce să facă mai departe sau pur și simplu admiră trecătorii.
Eu înainte nu prea le atrăgeam atenție, treceam pe alături și-mi vedeam de calea mea. În ultimul timp însă m-am oprit să-i admir. Să-i văd cum întineresc dintr-odată când văd copii, cum se bucură nespus de bună ziua sau de un dialog cât de mic, cum li se luminează chipul atunci când porumbeii ciugulesc din palmele lor.
Așa am cunoscut-o pe doamna Galina, o femeie elegantă, de 75 de ani, fostă directoare de școală.

Poartă pantofi cu tocul mic, pantaloni negri, evazați, o cămașă elegantă, care a fost cândva albă și strălucitoare și un sacou negru. Are o poșetă de dimensiune medie, transformată de timp și parcă nu se simte bine dacă oamenii observă acest lucru la poșeta ei. De asta o ține mai mult în spate.
Calcă delicat, nu se mai grăbește nicăieri, pentru ea astăzi nu mai sună niciun clopoțel.
Pe cap poartă o perucă neagră, un bob scurt, în scări și e machiată și parfumată.
E soția unui fost judecător. De fapt, e o văduvă nefericită, dar ea nu se consideră așa. Îl crede încă viu și uneori am impresia că merge alături de ea. Iată de ce preferă să se plimbe mai mult singură, pentru că este alături de el.
A ajuns să-și numere fiecare leu până la pensie, iar altădată nu avea grija lor. Avea o femeie în casă care-i făcea cafeaua de dimineață, prânzul și curățenia. Era o doamnă importantă.
Pentru el era importantă. Ea așa spune. Atunci când el a plecat, ea nu s-a mai simțit importantă. În alt cuvânt, fericită. Ca să nu cadă de tot în abisul disperării, continuă să-i învie amintirea de fiecare dată, de parcă el ar fi alături de ea. Poate doar că nu se mai simte fericită ca odinioară.

Este o femeie puternică, autoritară, poate de asta unele femei din parc îi evită compania, dar de fapt este o femeie care are nevoie de iubire. 
Autoritatea ei nu este decât haina de scenă, iar dincolo de această haină se simte nefericită. O doare mereu, dar își lasă durerea să se manifeste atunci când este singură.
Iubește copiii și iubirea ei este un amestec de afecțiune și disciplină. Poate anume din aceste considerente a fost atâția ani directoare de școală. "Copiii trebuie să învețe, să știe carte dar nu așa cum se obișnuiește pe la noi", zice ea. "Cum poți să-i spui unui copil să învețe ceva de Pușkin dacă tu-i spui că el e bou, prost și tâmpit."
Vorbește direct, tăios, dar există o afecțiune specială în cuvintele ei.
Se deosebește de majoritatea bătrânelelor din parc. Ea este elegantă, mereu la 4 ace, calcă apăsat și-și duce în poșeta sa, transformată de timp, povestea vieții sale. Se luminează pe chip atunci când vede cum aleargă copiii, cum joacă fotbal. "Mai este o speranță, zice ea, pentru acești copii care nu s-au pierdut în spatele calculatorului."
Parcă ar spune mai multe, dar se oprește la un moment dat și zice că pleacă. Pentru că trăiește cu speranța că povestea sa e fără sfârșit.
         Ne luăm rămas bun, ea se mai salută cu alți oameni, apoi se depărtează. Cu spatele drept, fără să se întoarcă în urmă merge spre casa sa, spre singurătatea sa.  Alături de soțul său. "Frumos și tare deștept", așa mi-a spus ea.
În altă zi, am văzut-o alături de o altă femeie, era mai vioaie și energică. M-a recunoscut atunci când am salutat-o și s-a oprit să mă întrebe de copii. Povestea ei merge mai departe.

Sursa foto : Pixabay
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită ❤️


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

"Teleneşti, ĩţi ducem faima!" a ajuns ĩn Irlanda. Avem o ediţie femininã. Astãzi ne mândrim cu Ana Chihai!!!

O îmbrăţişare pentru fiecare. Impresii după încheierea terapiei de grup.