În căutarea fericirii

        Sunt atât de multe momente în viață în care am putea fi fericiți, iar noi nu le vedem. Sau poate că, într-o clipă de maturitate, am uitat să fim fericiți, am uitat să dăm importanță lucrurilor care ne fac să strălucim, să luminăm.
        Am învățat, nu știu din ce experiențe, că fericirea e ceva măreț, că ea nu este accesibilă tuturor, că doar unii dintre noi, cei norocoși, sunt fericiți.
Am tot căutat-o în carul cu fân, fir cu fir, în căutarea acului, asemenea cavalerilor medievali în căutarea Sfântului Graal.
Și descopăr în fiecare zi rupturi de adevăr. Pe care le cunosc. Care locuiesc în mintea și sufletul meu. Altfel, n-aș descoperi toate astea.

 Fericirea e în noi și a fost acolo dintotdeauna. Fericirea este zâmbet pe chip, împăcare, dar mai ales liniște. Înainte mi se părea paradoxală asocierea fericirii cu liniștea. Aveam nevoie ca fericirea să strige, să trâmbițeze, să fie aplaudată, să strălucească nu datorită luminii sale, cât luminii artificiale, materiale. Cu care era acoperită. Într-un fel dispărută.
Iar astăzi fericirea e liniște. Liniște care pătrunde din sufletele noastre pe chipurile noastre. Liniște care este aici și acum.
În zâmbetul mamei și iubirea ei pe care-o oferă în orice circumstanțe. Pentru că iubirea nu este despre circumstanțe, limite sau merite. Iubirea e iubire. În starea ei pură. Și mama știe acest adevăr.
În lumina din ochii tatălui meu, lumină care se asociază perfect cu trăsăturile încordate ale feței. Încordare născută din griji, frici și pierderi. Lumină născută de momentul regăsirilor sale și din iubirea pe care i-o oferim. Mai devreme sau mai târziu, dar o iubire conștientă.
În timpul pe care-l petrecem împreună. Fără să-l plănuim, fară să-l organizăm pe etape, fără să-l proporționăm în funcție de nevoile celuilalt. Pur și simplu împreună. Pentru ca atunci când vom fi separați, să fim tot împreună.

O să fiu fericită atunci când o să-mi doresc să fiu fericită. Dar mai ales atunci când o să înțeleg că fericirea e despre cum văd eu lumea. Cu ochii sufletului.
       Cea mai banală situație poate trezi fericirea în noi. Nu mă refer la achizițiile materiale. Ele sunt efemere. Avem nevoie de ele, dar nu în măsura în care o percepem.
Sufletul e veșnic, iar în călătoria sa nemuritoare are nevoie de împliniri spre eternitate. 
Noi nu o să ținem minte multe întâmplări din viața de zi cu zi, dar în noi o să trăiască veșnic bucuria pe care-am simțit-o, liniștea pe care-am inspirat-o, iubirea pe care-am primit-o.
      Dacă eu o să cred că frumusețea naturii sau îmbrățișările copiilor mei mă fac să fiu plină de recunoștință, atunci aceasta va fi despre fericirea mea. Iar dacă eu o să cred că o să ajung să debordez de fericire atunci când o să am o pereche nouă de pantofi sau o geantă verde sau atunci când voi avea mașina mea, atunci acesta va fi crezul meu despre fericire. Un timp pot merge mână-n mână, dar vine o vreme când una dintre ele rămâne să sălășluiască în noi, iar cealaltă doar să ne viziteze.

Sursa foto: Pixabay

Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".