Iubita mea, Sputnik
Iubirea e un sentiment profund, înălțător și transformator. Și nu întotdeauna iubirea e ușoară, de multe ori, ea este traumatizantă, chinuitoare și epuizantă.
Sunt de părere că dezamăgirile în iubire ne conduc spre iubirea adevărată. Ca să înțelegem iubirea trebuie s-o trăim, s-o simțim, s-o plângem, s-o pipăim pe toate părțile ca să deducem, în final, esența și importanța ei.
"Iubita mea, Sputnik" este o poveste de iubire. O poveste cu prea multă dorință de a iubi, cu o nevoie mare de acceptare, despre tristețea neîmplinirii iubirii, dar și despre iubirea eternă, care locuiește în sufletul omului chiar și atunci când pare că s-a consumat. Când omul încearcă să depășească ceea ce e în sufletul său.
Romanul ne spune povestea lui Sumire, o tânără de 22 de ani ce visează să devină scriitoare.
Sumire scrie mult, citește o mulțime de cărți și ascultă muzică clasică. Este genul de om care nu se integrează în societate și nici nu se evidențiază, sau poate dimpotrivă, se evidențiază datorită felului său de a fi - singuratică. Nu-și face griji de felul cum arată, cum se îmbracă, cum o vede lumea.
"Așa cum alți copii adunau pietricele frumoase sau ghinde, eu scriam, pătrunsă. Mă foloseam de creion și hârtie în mod firesc, așa cum respiri. Scriam paragraf după paragraf și gândeam. (...) În orice caz, în realitate este un proces care cere timp. Atât de mult încât în școala primară nu reușeam să țin pasul cu colegii mei de clasă și cei din jurul meu începuseră să se întrebe dacă nu cumva eram întârziată mintal.
Sentimentul de incompatibilitate creat de acest decalaj s-a estompat considerabil când am terminat școala primară, pentru că învățasem într-o anumită măsură cum să-mi potrivesc pasul cu lumea înconjurătoare. Cu toate acestea, decalajul a continuat să existe în mine, ca un șarpe tăcut ascuns în tufișuri, până când am renunțat la facultate și n-a mai trebuit să am relații oficiale cu oamenii."
Sumire simte că ceea ce scrie nu are început, sfârșit, continuare și este convinsă că această problemă stă în faptul că ea nu știe ce este iubirea. Din lipsa acestui sentiment, nu simte lumea și emoțiile în cuvintele necesare.
Toată istoria despre Sumire o aflăm de la prietenul ei, K, unicul care o înțelegea, unicul care o vedea, unicul care o iubea cu adevărat.
"Nu mi-a fost ușor să accept faptul că Sumire nu prea era - sau nu era deloc - interesată de mine că bărbat. Câteodată, când eram împreună, simțeam o durere intensă, de parcă cineva îmi sfredelea măruntaiele cu un cuțit. Chiar și așa, timpul petrecut cu Sumire era pentru mine extrem de prețios. Mă făcea să uit de sentimentele de singurătate și lărgea limitele lumii în care trăiam, ajutându-mă să respir liber. Numai Sumire era în stare de așa ceva."
De asemenea, îi unea mult iubirea lor pentru cărți, faptul că puteau să-și povestească unul altuia impresiile despre ele. "Pentru amândoi devoratul cărților era o nevoie firească, ca și aerul."
La o nuntă, Sumire face cunoștință cu o femeie cu șaptesprezece ani mai mare, de care se îndrăgostește nebunește.
Miu, femeia de care se îndrăgostește Sumire, pare o femeie autoritară, puternică, cu privire fixă și directă, dar în realitate, Miu este o femeie rănită, o fostă pianistă care nu a avut curaj să lupte pentru visul său, iar rănile și le ascunde sub acest rol de femeie de afaceri. De altfel, cum facem noi toți. Ne ascundem în noi.
"Așa ne ducem noi viața mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbați și nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reușim să ne ducem viața mai departe, în tăcere."
Cele două pleacă într-o călătorie în Europa, în interes de serviciu, dar ajung să se relaxeze pe o insulă din Grecia, acolo unde Sumire dispare.
K vine pe această insulă să-și caute iubita sufletului său, dar nu găsește decât 2 documente scrise de Sumire, care nu-i oferă niciun indiciu despre dispariția sa.
Finalul poveștii se arată fix în ultima pagină a cărții și poate fi doar un final pentru noi, iar pentru personaje o continuare sau un nou început.
E prima dată când citesc ceva de scriitorul japonez Haruki Murakami și mi-a plăcut foarte mult. Povestea în sine nu reprezintă ceva măreț, dar hainele care îmbracă acest tipar sunt atât de fine, minunate, romantice, magice, încât tot întregul pare însuflețit, miraculos și uimitor.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită ❤️
Sunt de părere că dezamăgirile în iubire ne conduc spre iubirea adevărată. Ca să înțelegem iubirea trebuie s-o trăim, s-o simțim, s-o plângem, s-o pipăim pe toate părțile ca să deducem, în final, esența și importanța ei.
"Iubita mea, Sputnik" este o poveste de iubire. O poveste cu prea multă dorință de a iubi, cu o nevoie mare de acceptare, despre tristețea neîmplinirii iubirii, dar și despre iubirea eternă, care locuiește în sufletul omului chiar și atunci când pare că s-a consumat. Când omul încearcă să depășească ceea ce e în sufletul său.
Romanul ne spune povestea lui Sumire, o tânără de 22 de ani ce visează să devină scriitoare.
Sumire scrie mult, citește o mulțime de cărți și ascultă muzică clasică. Este genul de om care nu se integrează în societate și nici nu se evidențiază, sau poate dimpotrivă, se evidențiază datorită felului său de a fi - singuratică. Nu-și face griji de felul cum arată, cum se îmbracă, cum o vede lumea.
"Așa cum alți copii adunau pietricele frumoase sau ghinde, eu scriam, pătrunsă. Mă foloseam de creion și hârtie în mod firesc, așa cum respiri. Scriam paragraf după paragraf și gândeam. (...) În orice caz, în realitate este un proces care cere timp. Atât de mult încât în școala primară nu reușeam să țin pasul cu colegii mei de clasă și cei din jurul meu începuseră să se întrebe dacă nu cumva eram întârziată mintal.
Sentimentul de incompatibilitate creat de acest decalaj s-a estompat considerabil când am terminat școala primară, pentru că învățasem într-o anumită măsură cum să-mi potrivesc pasul cu lumea înconjurătoare. Cu toate acestea, decalajul a continuat să existe în mine, ca un șarpe tăcut ascuns în tufișuri, până când am renunțat la facultate și n-a mai trebuit să am relații oficiale cu oamenii."
Sumire simte că ceea ce scrie nu are început, sfârșit, continuare și este convinsă că această problemă stă în faptul că ea nu știe ce este iubirea. Din lipsa acestui sentiment, nu simte lumea și emoțiile în cuvintele necesare.
Toată istoria despre Sumire o aflăm de la prietenul ei, K, unicul care o înțelegea, unicul care o vedea, unicul care o iubea cu adevărat.
"Nu mi-a fost ușor să accept faptul că Sumire nu prea era - sau nu era deloc - interesată de mine că bărbat. Câteodată, când eram împreună, simțeam o durere intensă, de parcă cineva îmi sfredelea măruntaiele cu un cuțit. Chiar și așa, timpul petrecut cu Sumire era pentru mine extrem de prețios. Mă făcea să uit de sentimentele de singurătate și lărgea limitele lumii în care trăiam, ajutându-mă să respir liber. Numai Sumire era în stare de așa ceva."
De asemenea, îi unea mult iubirea lor pentru cărți, faptul că puteau să-și povestească unul altuia impresiile despre ele. "Pentru amândoi devoratul cărților era o nevoie firească, ca și aerul."
La o nuntă, Sumire face cunoștință cu o femeie cu șaptesprezece ani mai mare, de care se îndrăgostește nebunește.
Miu, femeia de care se îndrăgostește Sumire, pare o femeie autoritară, puternică, cu privire fixă și directă, dar în realitate, Miu este o femeie rănită, o fostă pianistă care nu a avut curaj să lupte pentru visul său, iar rănile și le ascunde sub acest rol de femeie de afaceri. De altfel, cum facem noi toți. Ne ascundem în noi.
"Așa ne ducem noi viața mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbați și nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reușim să ne ducem viața mai departe, în tăcere."
Cele două pleacă într-o călătorie în Europa, în interes de serviciu, dar ajung să se relaxeze pe o insulă din Grecia, acolo unde Sumire dispare.
K vine pe această insulă să-și caute iubita sufletului său, dar nu găsește decât 2 documente scrise de Sumire, care nu-i oferă niciun indiciu despre dispariția sa.
Finalul poveștii se arată fix în ultima pagină a cărții și poate fi doar un final pentru noi, iar pentru personaje o continuare sau un nou început.
E prima dată când citesc ceva de scriitorul japonez Haruki Murakami și mi-a plăcut foarte mult. Povestea în sine nu reprezintă ceva măreț, dar hainele care îmbracă acest tipar sunt atât de fine, minunate, romantice, magice, încât tot întregul pare însuflețit, miraculos și uimitor.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită ❤️
Comentarii
Trimiteți un comentariu