Lumea emoțională a copiilor

      Copiii noștri sunt mai mult decât doi ochi luminoși în culoarea mării sau în culoarea castanei.
Ființa lor adevărată se află dincolo de hainele lor, iar zâmbetul lor are o origine de unde nu vedem cu ochii minții.
      Copiii noștri au o lume minunată înlăuntrul lor, acolo unde ei debordează de entuziasm, bucurie, generozitate și viață.
De altfel, cum avem și noi ceilalți.
Un dar minunat pe care-l putem face lor, dar și nouă, e să-i privim cu ochii sufletului, să le spunem că sunt minunați, buni, sănătoși și curajoși.
Noi, adulții, uităm c-am fost cândva copii...

Eu sunt un copil veșnic, pe care nu-l schimbă nici vârsta, nici experiențele. Adică, sunt la fel de sensibilă. Mă doare când cineva se supără pe mine, mă afectează zile la rând când știu că am supărat pe cineva, am nevoie să fiu auzită și acceptată și  am nevoie de multă iubire, asta-mi dă energie și frumusețe.
La noi se păstrează în continuare relațiile ierarhice, de sus în jos. Pe mine, cel puțin, m-a afectat întotdeauna această abordare. Atunci când șeful meu îmi spunea că am greșit ceva, el voia că eu să fiu perfectă și atentă pe viitor. El nu știa că privirea sa furioasă, vocea sa ridicată, atitudinea autoritară, ucidea în mine mai mult decât mă construia să fiu mai bună, și-mi năștea, în suflet și în minte, frică. Or, frica nu este cheia unor relații bazate pe respect,cum se crede.
Un om crește atunci când la rădăcina lui se toarnă apă pură, de izvor.
Un copil crește atunci când i se spun cuvinte frumoase, de încurajare,pline de iubire. 
Un copil care are în sufletul său sentimentul că este iubit, acceptat, înțeles, va lega și dezvolta relații pe aceleași principii. 

Atunci când un copil este furios, capricios, încăpățânat, când face lucrurile de-a-ndoaselea, nu rezolvăm nimic dacă-l torturăm cu întrebarea "de ce ești rău?" și nici dacă-l pedepsim.
Cât de paradoxal ni s-ar părea, cât de opus modului în care-am fost noi educați ar fi, fix în aceste momente, copilul,mai mult ca niciodată, are nevoie de afecțiune: de o îmbrățișare, de o mângâiere pe spate, de o ținere de mână, de ținut în brațe, de un zâmbet.
Pentru că el nu știe să răspundă la întrebarea " de ce ești rău?", el doar simte că ceva s-a prăbușit în sufletul său, iar altfel nu știe să-și manifeste golul, decât părând puternic peste toți.
Noi, adulții, uităm prea repede c-am fost copii...
Un refuz, o minciună, lipsa atenției, lipsa zâmbetului și căldurii, tonul autoritar și critica îi transformă pe copiii. Mult. Foarte mult.
Nimeni nu ne învață aceste lucruri și știu, din propria experiență, cât de ciudate par toate chestiile astea,chiar aberații poate, dar, cu timpul ajungem să înțelegem că lumea și natura copiilor noștri nu se limitează doar la aspectul exterior, cât mai ales la partea lor lăuntrică.
Evident că fiecare copil are nevoie de limite, nu putem să-i oferim mereu undă verde, doar că putem să facem acest lucru blând, respectându-i puterea sa de a fi și a se comporta
Doar că despre limite o să scriu altădată.
      În sufletele noastre noi suntem buni, minunați și plini de energie, și așa sunt și copiii noștri. Noi, cu toții, de la mic la mare, avem nevoie să aprindem luminițe în interiorul oamenilor pe care-i iubim, prin înțelegere, atenție, cuvinte de încurajare și fețe zâmbitoare.
...și fix atunci începi să simți cu sufletul, iar dialogul devine orizontal,  indiferent de poziție și vârstă, și respectul se naște în această abordare orizontală. Respect bazat pe apreciere, curaj și prietenie.

Sursa foto: Pixabay

Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!