Care-o fi scutul în fața durerii?

 Durerea mă face mută...tac în fața ei ca sclavul în fața stăpânului său, şi nu că ar fi o preferință,e reacția minții mele...
Şi nu contează dacă e durerea mea sau e vorba de altcineva, dar ea mă face prizonieră tăcerii şi fricii. Frică,care pătrunde în toate celulele nervoase şi ne închide sub carapacea sa, ne umplem de un plâns al inimii şi ne doare...
Şi-am plâns de-atâtea ori înăuntrul nostru...
Gândurile vorbesc în aceste momente şi nu ne bucură, crează scenarii de care ne temem să nu prindă viață... Şi-n astfel de momente nici bătrânul "totul va fi bine" nu ne salvează, nu-l prea vedem; îi mai vedem doar rivalul...
Şi nu are nici o importanță dacă durerea loveşte Parisul, Bucureştiul sau Moscova...ea este şi se arată tot mai des în ultima vreme...şi astea-s exemple de care auzim, chiar daca am încetat să mai privim ştirile...durerea este pretutindeni, sub orice formă...din păcate...este şi acolo unde nu ştim noi...
Aprindem lumânari în suflet, lumânările speranței le numesc, dar oare de ce nu le mai pâlpâie făclia ca altădată?
Ne doare pentru că durerea nu are aleşi, loveşte la întâmplare...ne doare că vine, dar mai ales ne doare când loveşte crunt! Foarte crunt!( oare este durere uşoară?)
Suntem cu voi, cu toti! Şi chiar dacă rugaciunea e singurul ajutor care-l pot oferi, mă rog...mă rog şi tac ( de frică!).
Pentru că în timp ce frica ne acaparează mintea, Dumnezeu ne umple inima de o credință mai mare ca de obicei...