Anul gândirii magice

"Viața se schimbă cu repeziciune.
 Viața se schimbă într-o clipă.
 Te așezi la masă și viața, așa cum o               cunoșteai, se sfârșește.
 Problema autocompătimirii."

"Anul gândirii magice" este o carte dureroasă, tristă, dar totodată minunată, un elogiu adus unui mariaj frumos și extraordinar.
     Joan Didion, scriitoarea, povestește în această carte anul care l-a trăit după moartea soțului său. Ambii scriitori, viața lor a fost plină de timp petrecut împreună, de mutări frecvente, de prieteni dragi, de lansări de carte, de multă iubire și înțelegere și de fiica lor, Quintana.

"Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă." 
Scriitoarea relatează în această carte momentele sale de nedumerire, de durere, de putere pentru a-și continua viața. Viață, care nu va mai fi niciodată la fel. Gol sufletesc, care va rămâne veșnic gol.

Inițial, titlul cărții m-a făcut să cred că povestea va avea o altă întorsătură, că în viața autoarei va apărea o nouă mare iubire și am rămas profund impresionată de înțelepciunea pe care am descoperit-o în paginile cărții.
"Aceasta nu va fi povestea în care moartea soțului sau soției devine o recreditare pentru o viață nouă, un catalizator pentru descoperirea faptului că (...) "poți iubi mai mult decât o persoană". Sigur că poți, dar căsnicia e ceva diferit. Căsnicia e memorie, căsnicia e timp."

În carte sunt descrise cu precizie multe experiențe medicale care duc la infarct și presupun că această căutare a informațiilor a fost de fapt un mecanism de apărare în fața durerii. De a-i putea face față.
Normal că sunt unele pasaje unde autoarea descrie momentele sale de slăbiciune și gustul amar al durerii, pentru că e normal și omenesc să simțim că suntem la marginea prăpastiei, singuri, dar în mare parte, anul gândirii magice e o incursiune în trecut, un puzzle de amintiri minunate și un act de curaj al autoarei de a învăța să trăiască din nou de una singură. 

Durerea devine din ce în ce mai mare din motiv că fiica lor, ajunge la terapie intensivă, din cauza unei răceli banale.
Cu o putere interioară de nedescris, Joan Didion nu cedează în fața depresiei, care pun pariu că o vâna clipă de clipă, dimpotrivă îi transmite fiicei sale siguranța și încrederea că totul va fi bine.

Mesajul care m-a emoționat profund în această carte a fost portretul unei femei iubite. Atunci când o femeie se simte iubită, ea se simte tânără.
"Vreme de patruzeci de ani m-am văzut prin ochii lui John. N-am îmbătrânit. Anul acesta, pentru prima dată de la vârsta de douăzeci și nouă de ani, mi-am dat seama că aveam despre mine imaginea unei persoane semnificativ mai tânără."