7 ani de parenting în 2 zile. Prima zi

 Pentru mine  în ultimii 3 ani, evenimentele de parenting sunt cele la care merg cu o plăcere deosebită. Și nu merg ca să aflu care e cea mai tare strategie în educarea copiilor mei, care să fie și imediată, și eficientă, cât merg în primul rând pentru mine, ca părinte.
Eu mi-am setat de mult timp strategia asta minune, dacă pot așa s-o numesc, e vorba de creșterea copiilor cu iubire, doar că iubirea presupune multe alte lucruri, în primul rând să oferi iubire atunci când simți c-ai vrea să pedepsești omul micuț din fața ta. 
Am repetat-o de-atâtea ori în textele mele că e foarte ușor să iubim atunci când avem de-a face cu un copil zâmbitor, docil, ascultător, totuși adevărata iubire e necesară atunci când pare că doar de ea nu mai este loc. Ca aerul necesară!

Și merg cu plăcere de fiecare dată la evenimentele organizate de Parents League Moldova. O să vă spun și de ce, fără niciun pic de exagerare. Marcelina, fondatoarea acestei comunități pentru părinți are un curaj și o iubire pentru copii cum rar întâlnești. Îi pasă, cred că asta e ceea ce pot să spun și noaptea dacă mă trezești din somn să mă întrebi. Militează pentru o copilărie fericită a tuturor copiilor și nu a făcut din asta o șansă de câștig material, de profit. Dimpotrivă, cred că s-a tot redus bugetul familiei de când a început să se ocupe de organizarea evenimentelor pentru părinți. Promit altă dată să scriu mai multe despre ea, cu toate că am tot scris despre Mommy's Happy Hour, pe care tot ea le organizează. 

Acum zic să trec la eveniment. Miercuri și vineri seara au fost două seri dedicate parentingului. Speaker- Gabriela Maalouf, NLP Trainer pentru copii și adulți, parenting specialist, psihoterapeut, România.

A fost cel mai amplu, cel mai fain și cel mai interesant eveniment de acest gen.

Ziua 1.

Am ajuns un pic cu întârziere, dar fix când doamna Gabriela urca pe scenă. Mie una mi-a plăcut din start de ea. Am văzut că cunoaște foarte multă teorie, dar discursul ei nu este unul teoretic, este un discurs uman, un discurs care însumează teoria pe care o cunoaște și într-un procent mai mare, practica ei de mamă. Nu
este genul de persoană care afirmă că totul e perfect, citești 2-3 cărți și devii un părinte zen sau că este atât de simplu să fii o mamă blândă și iubitoare. Nu, nu. Dimpotrivă, și cred că asta oferă valoare oricărui speaker, să povestească despre propria viață, despre experiențele dificile cu copiii, să se dezgolească de vulnerabilitate în fața publicului, în mod natural și autentic.

În prima zi doamna Gabriela ne-a vorbit despre emoții, atașament, acceptare, calibrare, creier. Și o să încerc să expun aici ceea ce mi-a rămas mie în cap, dar vreau să știți că nu este decât o parte mică din ceea ce am ascultat.

O să încep cu atașamentul, care mie una mi se pare foarte important și nu doar în relațiile cu copiii. Asta este partea frumoasă a parentingului, tot ceea ce se aplică în relațiile părinți-copii e aplicabil și în celelalte relații. 

În primul și în primul rând, orice copil are nevoie de iubire, indiferent de vârstă, gen și comportament. De cele mai multe ori iubirea și afecțiunea sunt net superioare nevoii de apă și hrană. Și o să aduc un exemplu pe care ni l-a povestit Gabriela.

Un pui de maimuță a fost lăsat singur, fără mama sa. Pe un gard de fier, doar pe o parte a lui, a fost pusă o plapumă care seamănă cu blana de maimuță. Cealaltă parte a gărduțului a rămas rece. Biberonul cu lapte a fost pe partea rece a fierului. Puiul de maimuță a ales întâi atingerea și siguranța păturicii și apoi a încercat să mănânce. Experiment care demonstrează cât de importante sunt afecțiunea și căldura părintească. La vârsta mea fac aceleași alegeri, deci nu e ceva ireal. Copiii mei au făcut aceleași alegeri. Au ales brațele mele înaintea oricărei surse de hrană. Mai mult decât atât, iubirea și apropierea le definește copiilor comportamentul viitorului adult.

La rândul său, atașamentul se împarte în 3 categorii: hiper protectiv, ezitant și securizant. Eu am fost la început o mamă hiper protectivă cu copiii mei. Apoi am obosit atât de tare încât am început să fiu ezitantă, nesigură în relația cu ei. Cam pe la 3 ani, am început să adopt un atașament securizant, singurul atașament de altfel care dezvoltă curajul, siguranța, încrederea copiilor. Ce vreau să mai spun aici e să nu vă fie frică să vă schimbați atitudinea, comportamentul față de copii, indiferent de vârsta lor. Copiii apreciază enorm dorința noastră de schimbare, de dezvoltare, de creștere. În același timp cu noi, se dezvoltă și ei!

Emoțiile. Mie îmi place să scriu și să vorbesc despre emoții, dat fiind faptul că sunt o persoană sensibilă și le cam cunosc gustul😎.
Ei bine, niciun copil nu vrea să ne facă să ne enervăm în mod special. El doar își manifestă emoțiile. La început, când încă e bebeluș nu știe altfel cum să-și manifeste emoțiile decât prin plâns. Plâns care trebuie acceptat prin ținut în brațe, mângâiat, vorbit. O emoție acceptată, validată îi transmite copilului ideea că e normal să simtă. În mod contrar, copilul crește cu certitudinea că nu e în regulă, nu e normal că simte ce simte. Și-apoi cred că noi cam știm ce consecințe are această credință, o încredere de sine șchioapă, frică, rușine etc.
Acceptarea emoțiilor este o regulă de aur. Normal că există momente când nu poți să faci față emoțiilor copiilor. E uman să simțim aceste lucruri, aceste răzvrătiri personale. Eu însămi am scris de-atâtea ori cât de greu uneori îmi e și cât de vinovată mă face să mă simt acest lucru. Când simțim că nu mai putem e nevoie de o pauză, de o plimbare, de respirație corectă, de numărat, de plecat în altă cameră, dacă permite situația. Să le acceptăm emoțiile nu înseamnă să le dăm libertate deplină copiilor. Continuarea regulei de aur: le acceptăm emoțiile, le limităm comportamentul!
Nu se întâmplă nimic dacă copiii simt și trăiesc frustrarea personală, dacă au de-a face cu un "nu", cu un "nu ai voie". E chiar sănătoasă această atitudine. Normal că fiecare părinte își dorește tot ce-i mai bun pentru copilul său, dar la un moment dat el tot o să de-a nas în nas cu realitatea și s-ar putea să fie mai greu de dus pentru el atunci. Frustrarea pe care o simte, tristețea, supărarea, dezamăgirea îl fac să fie rezistent la aceste emoții. Va face față pe viitor acestor gen de emoții, în mod sănătos și detașat.

Și ei o să învețe treptat aceste lucruri de la noi, în funcție de cum ne manifestăm noi emoțiile. Din aceleași considerente de mai sus, că dorim să le limităm cunoașterea realității, intrăm în rolul părintelui perfect, care zâmbește întotdeauna, care acceptă orice comportament, care nu oboșește niciodată și e gata să fie 25 din 24 la cheremul copiilor. Adevărul e că acest lucru ne obosește enorm și ne știrbește autenticitatea personală, dar de asemenea, nu le permite copiilor să ne cunoască. Să știe că suntem triști, furioși, obosiți, fără dispoziție, fericiți, bucuroși etc. De aceea e foarte important să le spunem ce simțim: "mă simt tristă, mă simt obosită" etc. 
Aceasta îi va face în primul rând să ne cunoască, să înțeleagă că e absolut normal să simți toate astea, că dialogul poate reduce semnificativ importanța problemei.
Doamna Gabriela ne-a povestit multe lucruri despre creierul copilului, o să revin cu alte texte. 
De departe mi-a plăcut cel mai mult ziua 2 - Lacrimi și crize de furie, despre care o să scriu un nou articol cât de curând.
Vă mulțumesc pentru acest eveniment!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!