"Hoțul de cărți" - o comoară de carte
Hoțul de cărți de Markus Zusak este o carte unică, în special datorită măiestriei cu care sunt înzestrate cuvintele. Am savurat magia fiecărui cuvânt, le-am admirat dansul în propoziții și m-am bucurat de frumusețea și originalitatea lor.
"Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici case și blocuri ce par nervoase. Zăpadă întunecată se întinde ca un covor. Erau beton, copaci goi ca niște cuiere și aer cenușiu."
Hoțul de cărți ne duce în Germania anului 1939 și ne țese povestea lui Liesel Meminger, o fetiță 11 ani care călătorește împreună cu fratele și mama sa spre Munchen, unde urmau să fie încredințați (ea și fratele său) unor părinți sociali, Rosa și Hans Hubermann.
Pe drum, fratele lui Liesel moare și este îngropat într-un sat și fix în acest moment, Liesel fură prima carte, mai degrabă manualul groparului pe care acesta l-a scăpat în timp ce săpa pământul înghețat.
În nopțile care urmează în noua sa familie, Liesel are parte de niște coșmaruri cumplite. Îl visează pe fratele ei, pe mama ei care a părăsit-o. Se trezește noaptea plângând și suspinând și cu această ocazie, dacă pot să mă exprim așa, începe o relație profundă dintre ea și noul său tată. El vine în fiecare noapte la ea în cameră și îi alină durerea. Hans, tatăl lui Liesel, este un personaj minunat. Zusak a plămădit în personajul său tot binele din lume, toată înțelegerea, răbdarea și omenia.
El îi desenează litere și cuvinte pe pereții din pivniță și o învață pe fiica sa să citească și să scrie.
"N-ai crede, a scris ea, dar nu școala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte deștept, și e adevărat că nu citește prea repede, dar am aflat curând că scrisul și cuvintele chiar i-au salvat viața cândva."
În timpul unei manifestații stradale, fusese aruncat un munte de cărți căruia i se dăduse foc. Un nou motiv de a fura o carte pentru hoțul de cărți, cel care cunoscuse puterea cuvintelor și nu putea să-și închipuie viața fără magia lor.
"Dogoarea era destul de puternică încât să o încălzească atunci când se află la marginea grămezii de cenușă. Băgând mâna înăuntru, pielea îi fu pișcată, dar, la a doua încercare, s-a asigurat că este destul de rapidă. Înhăță cea mai apropiată carte. Era albastră și arsă pe margini, dar altfel neatinsă."
În timpul vizitelor pe care Liesel le făcea la casa primarului, ca să ducă hainele lor curate și călcate de mama sa, Liesel se împrietenește cu soția primarului, iar această doamnă o invită în bibliotecă.
"Încet și sigur, camera se micșoră până când hoțul de cărți a putut să atingă rafturile după câțiva pași mici. Mângâie cu dosul palmei primul raft, ascultând foșnetul făcut de unghiile sale pe coloana vertebrală a fiecărei cărți. Suna ca un instrument sau ca notele unor picioare care aleargă."
În timp ce războiul distrugea orașe și oameni, în pivnița familiei Hubermann, era ascuns un evreu, fiul prietenului lui Hans, care îi salvase viața în timpul primului război mondial.
Între Max, evreul, și Liesel se leagă o prietenie specială și caldă.
La un moment dat, când Max se îmbolnăvește și doarme inconștient aproape o săptămână, Liesel îi aduce în fiecare zi câte un cadou pe care-l găsește pe drum, fie o frunză, fie o bucată de hârtie, și îi citește în tot acest timp.
Max își revine, în mare parte dorinței lui Liesel ca el să nu moară, dar și a grijii mamei lui Liesel. Rosa, o femeie chinuită, care vrea ca toate să fie făcute în felul ei, mi-a arătat, în situația cu Max, cât de multă bunătate există combinată cu durerea, or bunătatea ei și grija față de celălalt au fost superioare în aceste momente.
"Am realizat mult mai târziu că de fapt am vizitat strada Himmel numărul 33 în acea perioadă. Trebuie să fi fost unul dintre puținele momente când fata nu era acolo cu el, pentru că tot ce am văzut a fost un bărbat în pat. Am îngenuncheat. M-am pregătit să îmi bag mâinile prin pături. Apoi, s-a petrecut o revenire la viață - o imensă luptă sub greutatea mea. M-am retras și, având atâta treabă care mă aștepta, a fost plăcut să fiu alungată din acea cămăruță întunecată."
Știți cine este naratoarea poveștii? Moartea...m-a speriat la început acest lucru, dar autorul, într-un stil fermecător, i-a dat femeii cu coasa o altă voce, care ne spune că moartea este de fapt lupta cu viața. Moartea nu e întotdeauna un final, de cele mai multe ori, ea apare și dispare...pentru că pierde lupta cu dorința de a trăi!
Cartea e minunată, povestea care se țese în paginile ei te ține cu sufletul la gură, iar puterea care iese ca un abur din cuvintele împrăștiate pe pagini e CURAJ.
Nu vă mai spun nimic din carte, dar țin totuși să vă îndemn să citiți cartea. Garantez că veți fi impresionați! Mai ales dacă sunteți îndrăgostiți de cuvinte.
Am privit filmul după ce am citit cartea. Mi-a plăcut filmul tare, dar sunt în carte niște detalii care o fac fenomenală.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită
"Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici case și blocuri ce par nervoase. Zăpadă întunecată se întinde ca un covor. Erau beton, copaci goi ca niște cuiere și aer cenușiu."
Hoțul de cărți ne duce în Germania anului 1939 și ne țese povestea lui Liesel Meminger, o fetiță 11 ani care călătorește împreună cu fratele și mama sa spre Munchen, unde urmau să fie încredințați (ea și fratele său) unor părinți sociali, Rosa și Hans Hubermann.
Pe drum, fratele lui Liesel moare și este îngropat într-un sat și fix în acest moment, Liesel fură prima carte, mai degrabă manualul groparului pe care acesta l-a scăpat în timp ce săpa pământul înghețat.
În nopțile care urmează în noua sa familie, Liesel are parte de niște coșmaruri cumplite. Îl visează pe fratele ei, pe mama ei care a părăsit-o. Se trezește noaptea plângând și suspinând și cu această ocazie, dacă pot să mă exprim așa, începe o relație profundă dintre ea și noul său tată. El vine în fiecare noapte la ea în cameră și îi alină durerea. Hans, tatăl lui Liesel, este un personaj minunat. Zusak a plămădit în personajul său tot binele din lume, toată înțelegerea, răbdarea și omenia.
El îi desenează litere și cuvinte pe pereții din pivniță și o învață pe fiica sa să citească și să scrie.
"N-ai crede, a scris ea, dar nu școala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte deștept, și e adevărat că nu citește prea repede, dar am aflat curând că scrisul și cuvintele chiar i-au salvat viața cândva."
În timpul unei manifestații stradale, fusese aruncat un munte de cărți căruia i se dăduse foc. Un nou motiv de a fura o carte pentru hoțul de cărți, cel care cunoscuse puterea cuvintelor și nu putea să-și închipuie viața fără magia lor.
"Dogoarea era destul de puternică încât să o încălzească atunci când se află la marginea grămezii de cenușă. Băgând mâna înăuntru, pielea îi fu pișcată, dar, la a doua încercare, s-a asigurat că este destul de rapidă. Înhăță cea mai apropiată carte. Era albastră și arsă pe margini, dar altfel neatinsă."
În timpul vizitelor pe care Liesel le făcea la casa primarului, ca să ducă hainele lor curate și călcate de mama sa, Liesel se împrietenește cu soția primarului, iar această doamnă o invită în bibliotecă.
"Încet și sigur, camera se micșoră până când hoțul de cărți a putut să atingă rafturile după câțiva pași mici. Mângâie cu dosul palmei primul raft, ascultând foșnetul făcut de unghiile sale pe coloana vertebrală a fiecărei cărți. Suna ca un instrument sau ca notele unor picioare care aleargă."
În timp ce războiul distrugea orașe și oameni, în pivnița familiei Hubermann, era ascuns un evreu, fiul prietenului lui Hans, care îi salvase viața în timpul primului război mondial.
Între Max, evreul, și Liesel se leagă o prietenie specială și caldă.
La un moment dat, când Max se îmbolnăvește și doarme inconștient aproape o săptămână, Liesel îi aduce în fiecare zi câte un cadou pe care-l găsește pe drum, fie o frunză, fie o bucată de hârtie, și îi citește în tot acest timp.
Max își revine, în mare parte dorinței lui Liesel ca el să nu moară, dar și a grijii mamei lui Liesel. Rosa, o femeie chinuită, care vrea ca toate să fie făcute în felul ei, mi-a arătat, în situația cu Max, cât de multă bunătate există combinată cu durerea, or bunătatea ei și grija față de celălalt au fost superioare în aceste momente.
"Am realizat mult mai târziu că de fapt am vizitat strada Himmel numărul 33 în acea perioadă. Trebuie să fi fost unul dintre puținele momente când fata nu era acolo cu el, pentru că tot ce am văzut a fost un bărbat în pat. Am îngenuncheat. M-am pregătit să îmi bag mâinile prin pături. Apoi, s-a petrecut o revenire la viață - o imensă luptă sub greutatea mea. M-am retras și, având atâta treabă care mă aștepta, a fost plăcut să fiu alungată din acea cămăruță întunecată."
Știți cine este naratoarea poveștii? Moartea...m-a speriat la început acest lucru, dar autorul, într-un stil fermecător, i-a dat femeii cu coasa o altă voce, care ne spune că moartea este de fapt lupta cu viața. Moartea nu e întotdeauna un final, de cele mai multe ori, ea apare și dispare...pentru că pierde lupta cu dorința de a trăi!
Cartea e minunată, povestea care se țese în paginile ei te ține cu sufletul la gură, iar puterea care iese ca un abur din cuvintele împrăștiate pe pagini e CURAJ.
Nu vă mai spun nimic din carte, dar țin totuși să vă îndemn să citiți cartea. Garantez că veți fi impresionați! Mai ales dacă sunteți îndrăgostiți de cuvinte.
Am privit filmul după ce am citit cartea. Mi-a plăcut filmul tare, dar sunt în carte niște detalii care o fac fenomenală.
Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Te aștept și acolo. Mulțumesc pentru vizită
Comentarii
Trimiteți un comentariu