...încet, i-am spus mulțumesc!
Am ajuns acasă epuizată. Mă pândea o răceală zdravănă așa că tot ce-mi doream era să mă bag sub plapuma mea roșie preferată, eventual cu o cană cu ceai fierbinte și să dorm.
Și știți cum se întâmplă de obicei? Intervine ironia sorții și toate planurile par să se ruineze. Ca un castel de nisip spălat de valurile zbuciumate și spumoase.
Un copil vrea mâncare, celălalt vrea să scriem scrisoare pentru Moș Crăciun, pentru anul viitor, iar mușchii mei par să cedeze în fața normalității. Atât creierul cât și mușchii picioarelor.
Omul meu văzându-mi starea în care mă aflam, a luat copiii în cealaltă cameră, mi-a făcut un ceai fierbinte și a stins lumina în dormitor. Am dormit până dimineață, fără să fiu deranjată.
Dimineață eram alt om, iar faptul că mai era și sâmbătă, mă bucura mai mult.
Aveam să petrecem toată ziua împreună.
În timpul dejunului de la 11.00😉, i-am strâns mâinile și i-am spus mulțumesc!
Era cât pe ce să uit că mi-a dat timp să mă odihnesc. Era cât pe ce să cred că e normal așa, iar normalitatea a devenit parte a rutinei. Pentru care nu mai mulțumim.
M-am gândit cât de multe momente am pierdut în viață pentru că am lăsat în mine cuvintele care voiau să iasă, să alerge spre oameni, să transmită recunoștință, iubire, viață!!!
Câte cuvinte minunate au murit în mine și câte cuvinte grele am transmis oamenilor. Din frică. Din furie. Nu mai știu, pentru că sunt atât de asemănătoare. De cele mai multe ori, furia e doar frica deghizată în furie.
De câte ori am uitat să vorbesc...
...încât cuvintele par să știe singure legea tăcerii...
...și din acea sâmbătă le caut de fiecare dată, ascunse în mine și le rostesc. Cu emoție dar încerc să le dau viață, dăruind astfel iubire și recunoștință oamenilor dragi. Pentru că așa cum putem dărâmă cu ajutorul cuvintelor, putem și construi...
Sursa foto Pixabay
Și știți cum se întâmplă de obicei? Intervine ironia sorții și toate planurile par să se ruineze. Ca un castel de nisip spălat de valurile zbuciumate și spumoase.
Un copil vrea mâncare, celălalt vrea să scriem scrisoare pentru Moș Crăciun, pentru anul viitor, iar mușchii mei par să cedeze în fața normalității. Atât creierul cât și mușchii picioarelor.
Omul meu văzându-mi starea în care mă aflam, a luat copiii în cealaltă cameră, mi-a făcut un ceai fierbinte și a stins lumina în dormitor. Am dormit până dimineață, fără să fiu deranjată.
Dimineață eram alt om, iar faptul că mai era și sâmbătă, mă bucura mai mult.
Aveam să petrecem toată ziua împreună.
În timpul dejunului de la 11.00😉, i-am strâns mâinile și i-am spus mulțumesc!
Era cât pe ce să uit că mi-a dat timp să mă odihnesc. Era cât pe ce să cred că e normal așa, iar normalitatea a devenit parte a rutinei. Pentru care nu mai mulțumim.
M-am gândit cât de multe momente am pierdut în viață pentru că am lăsat în mine cuvintele care voiau să iasă, să alerge spre oameni, să transmită recunoștință, iubire, viață!!!
Câte cuvinte minunate au murit în mine și câte cuvinte grele am transmis oamenilor. Din frică. Din furie. Nu mai știu, pentru că sunt atât de asemănătoare. De cele mai multe ori, furia e doar frica deghizată în furie.
De câte ori am uitat să vorbesc...
...încât cuvintele par să știe singure legea tăcerii...
...și din acea sâmbătă le caut de fiecare dată, ascunse în mine și le rostesc. Cu emoție dar încerc să le dau viață, dăruind astfel iubire și recunoștință oamenilor dragi. Pentru că așa cum putem dărâmă cu ajutorul cuvintelor, putem și construi...
Sursa foto Pixabay
Comentarii
Trimiteți un comentariu