Am uitat să fim fericiți. Recenzie de carte
Am uitat să fim fericiți...
Am uitat să ne bucurăm de familiile noastre, să zâmbim atunci când stropii argintii de ploaie strălucesc pe fețele noastre, am uitat să ne pese de cei dragi, am uitat să le fim, pur și simplu, alături, fără sa-i criticăm, judecăm, fără să le dăm sfaturi...pur și simplu să le fim alături...să ne bucurăm pentru ei sau să-i susținem, să plângem împreună cu ei și să-i îmbrățișăm.
Am uitat să fim recunoscători pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce vrem să avem.
Am uitat să iubim copiii așa cum sunt ei nu așa cum am vrea noi să fie.
Liane Moriarty m-a cucerit de la prima sa carte " Marile minciuni nevinovate", despre care am scris aici, a urmat " Secretul soțului", carte care m-a ținut în suspans, dar despre care încă nu am reușit să scriu nimic și ultima carte lecturată " Am uitat să fim fericiți", carte de pus pe unul din rafturile sufletului nostru și de recitit.
Este povestea de viață a lui Alice...
...de fapt este povestea de viață a fiecăruia dintre noi.
Scriitoarea citește oamenii cu un spirit observativ fin, iar apoi îi transpune în paginile cărților cu o măiestrie deosebită și te regăsești acolo, în el sau în ea, pentru că personajele sunt atât de reale și atât de bine conturate.
Încă de la titlu am știut că o să-mi placă foarte tare cartea și nu m-a dezamăgit nicio secundă, dimpotrivă, m-a făcut să mă întorc spre mine și să simt că fericirea e în mine, în oamenii care-mi zâmbesc, în floarea, care se închină cu toată eleganța, spre mine, în tot ce mă înconjoară, aici și acum.
Povestea din carte o aflăm de la 3 femei: de la Alice, de la sora ei Elisabeth și de la bunica lor.
Alice se trezește în sala de gimnastică, după o căzătură și o puternică lovitură la cap, și crede că este însărcinată, proaspăt căsătorită și că are 29 de ani.
La spital află că are 39 de ani, are 3 copii și este în plin proces de divorț cu soțul său.
Alice nu-și amintește decât viața sa de până la 29 de ani, privește o poză cu copiii și nu și-i amintește deloc.
Este la fel de îndrăgostită de soțul său,Nick, și nu înțelege cum dragostea lor putea să se consume până la divorț.
Nu poate să creadă în tot ceea ce se întâmplă și crede că este cumva o farsă cu ocazia celor 30 de ani pe care urmează să-i împlinească cât de curând.
Îi și spune acest lucru surorii sale, Elisabeth, dar nu primește de la ea confirmarea celor spuse.
Observă că sora sa a îmbătrânit și-i pare tristă și neajutorată. Dar nu-și dă seama de ce.
Își dă seama, din cele relatate de sora sa, că relațiile între ele două s-au cam răcit, iar ele două s-au distanțat.
Externată pe motiv că nu sunt probleme medicale și că memoria va reveni în cel mai scurt timp, Alice se întoarce acasă.
Găsește o casă frumoasă, cu piscină,cu pietriș în fața porții, fix așa cum visau ei cu Nick să fie.
Se întâlnește cu copiii și se uită la ei cu o privire caldă și afectuoasă, îi îmbrățișează altfel, le spune cât sunt de minunați, încât copiii rămân perplecși, mai ales Madison, fiica cea mai mare, care nu se înțelegea deloc în ultimul timp cu Alice.
Se întâlnește cu Nick și simte pentru el aceeași afecțiune de acum 10 ani, se uită la el cu ochii îndrăgostiți, dar primește din partea lui răceală și respingere.
Ea începe să traiască viața ei de la 39 de ani, dar nu se simte de 39 de ani: " Se maturizase. Asta era. Din oglindă o privea o femeie matură. Doar că ea nu se simțea matură."
Mintea ei știe să facă lucruri pe care ea crede că nu le poate face: să conducă mașina, să se coafeze, să socializeze cu foarte mulți oameni, să facă gimnastică.
De fiecare dată se culcă cu gândul că dimineața totul va reveni la normal, dar în fiecare dimineață ea este Alice de 29 de ani.
Povestea lui Elisabeth este de fapt drama unei femei care-și dorește cu ardoare un copil, dar toate cele șase sarcini se încheie mai devreme de 12 săptămâni.
Elisabeth ține un jurnal, la recomandarea psihoterapeutului sau, și din acest jurnal aflăm despre viața ei și a surorii sale.
" Până astăzi uitasem tot despre ziua aia, cât de mult au însemnat pentru mine lacrimile sincere ale lui Alice. Era ca și cum lua o parte din povara tristeții mele."
Frannie nu este bunica naturală a fetelor și nici mama lor nu este fiica ei, precum se numesc ele, dar este cea mai adevărată bunică și cea mai adevărată mamă.
Când Alice avea 6 ani, tatăl ei murise și atunci mama lui Alice și a lui Elisabeth a cedat și mult timp nu și-a găsit rostul în viață.
Frannie era vecina lor și atunci ea a început să le ajute pe fete.
Frannie are un blog " Cugetările unei străbunici" și aici ea povestește viața sa.
Este o carte interesantă, însăși povestea te ține lipit de paginile cărții, iar ceea ce citim printre rânduri este despre fiecare dintre noi.
Timpul ne schimbă? Da, cumva se repoziționează prioritățile în viețile noastre, dar, mai mult decât atât, ne schimbăm noi, ne îndepărtăm de lucrurile simple tot mai mult, spre un hău material care strălucește doar la suprafață.
Pe de altă parte, n-are cum să fie altfel, e nevoie să trecem prin toate astea că să ajungem să înțelegem viața.
Nu vă dezvălui finalul, doar vă las la sfârșit partea care pe mine m-a marcat: " Crezuse întotdeauna că perioada aceea minunat de fericită de la începutul relației cu Nick a fost cea mai bună, a fost perioada pe care încercaseră mereu să o reproducă, să o recupereze, dar acum își dădea seama că a greșit. Era că și cum ai compara apa minerală cu șampania franțuzească. Iubirea de la început este vibrantă și pasională. E ușoară și spumoasă. Oricine poate iubi așa. Dar dragostea dintre doi oameni, după ce au făcut trei copii, s-au separat și au fost pe punctul de a divorța, după ce s-au rănit și s-au iertat unul pe altul s-au plictisit și s-au surprins unul pe altul, după ce ai văzut ce era mai rău și mai bun în celălalt, ei, da, o astfel de iubire este inefabilă. Ar trebui inventat un cuvânt că să o descrie."
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!
Am uitat să ne bucurăm de familiile noastre, să zâmbim atunci când stropii argintii de ploaie strălucesc pe fețele noastre, am uitat să ne pese de cei dragi, am uitat să le fim, pur și simplu, alături, fără sa-i criticăm, judecăm, fără să le dăm sfaturi...pur și simplu să le fim alături...să ne bucurăm pentru ei sau să-i susținem, să plângem împreună cu ei și să-i îmbrățișăm.
Am uitat să fim recunoscători pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce vrem să avem.
Am uitat să iubim copiii așa cum sunt ei nu așa cum am vrea noi să fie.
Liane Moriarty m-a cucerit de la prima sa carte " Marile minciuni nevinovate", despre care am scris aici, a urmat " Secretul soțului", carte care m-a ținut în suspans, dar despre care încă nu am reușit să scriu nimic și ultima carte lecturată " Am uitat să fim fericiți", carte de pus pe unul din rafturile sufletului nostru și de recitit.
Este povestea de viață a lui Alice...
...de fapt este povestea de viață a fiecăruia dintre noi.
Scriitoarea citește oamenii cu un spirit observativ fin, iar apoi îi transpune în paginile cărților cu o măiestrie deosebită și te regăsești acolo, în el sau în ea, pentru că personajele sunt atât de reale și atât de bine conturate.
Încă de la titlu am știut că o să-mi placă foarte tare cartea și nu m-a dezamăgit nicio secundă, dimpotrivă, m-a făcut să mă întorc spre mine și să simt că fericirea e în mine, în oamenii care-mi zâmbesc, în floarea, care se închină cu toată eleganța, spre mine, în tot ce mă înconjoară, aici și acum.
Povestea din carte o aflăm de la 3 femei: de la Alice, de la sora ei Elisabeth și de la bunica lor.
Alice se trezește în sala de gimnastică, după o căzătură și o puternică lovitură la cap, și crede că este însărcinată, proaspăt căsătorită și că are 29 de ani.
La spital află că are 39 de ani, are 3 copii și este în plin proces de divorț cu soțul său.
Alice nu-și amintește decât viața sa de până la 29 de ani, privește o poză cu copiii și nu și-i amintește deloc.
Este la fel de îndrăgostită de soțul său,Nick, și nu înțelege cum dragostea lor putea să se consume până la divorț.
Nu poate să creadă în tot ceea ce se întâmplă și crede că este cumva o farsă cu ocazia celor 30 de ani pe care urmează să-i împlinească cât de curând.
Îi și spune acest lucru surorii sale, Elisabeth, dar nu primește de la ea confirmarea celor spuse.
Observă că sora sa a îmbătrânit și-i pare tristă și neajutorată. Dar nu-și dă seama de ce.
Își dă seama, din cele relatate de sora sa, că relațiile între ele două s-au cam răcit, iar ele două s-au distanțat.
Externată pe motiv că nu sunt probleme medicale și că memoria va reveni în cel mai scurt timp, Alice se întoarce acasă.
Găsește o casă frumoasă, cu piscină,cu pietriș în fața porții, fix așa cum visau ei cu Nick să fie.
Se întâlnește cu copiii și se uită la ei cu o privire caldă și afectuoasă, îi îmbrățișează altfel, le spune cât sunt de minunați, încât copiii rămân perplecși, mai ales Madison, fiica cea mai mare, care nu se înțelegea deloc în ultimul timp cu Alice.
Se întâlnește cu Nick și simte pentru el aceeași afecțiune de acum 10 ani, se uită la el cu ochii îndrăgostiți, dar primește din partea lui răceală și respingere.
Ea începe să traiască viața ei de la 39 de ani, dar nu se simte de 39 de ani: " Se maturizase. Asta era. Din oglindă o privea o femeie matură. Doar că ea nu se simțea matură."
Mintea ei știe să facă lucruri pe care ea crede că nu le poate face: să conducă mașina, să se coafeze, să socializeze cu foarte mulți oameni, să facă gimnastică.
De fiecare dată se culcă cu gândul că dimineața totul va reveni la normal, dar în fiecare dimineață ea este Alice de 29 de ani.
Povestea lui Elisabeth este de fapt drama unei femei care-și dorește cu ardoare un copil, dar toate cele șase sarcini se încheie mai devreme de 12 săptămâni.
Elisabeth ține un jurnal, la recomandarea psihoterapeutului sau, și din acest jurnal aflăm despre viața ei și a surorii sale.
" Până astăzi uitasem tot despre ziua aia, cât de mult au însemnat pentru mine lacrimile sincere ale lui Alice. Era ca și cum lua o parte din povara tristeții mele."
Frannie nu este bunica naturală a fetelor și nici mama lor nu este fiica ei, precum se numesc ele, dar este cea mai adevărată bunică și cea mai adevărată mamă.
Când Alice avea 6 ani, tatăl ei murise și atunci mama lui Alice și a lui Elisabeth a cedat și mult timp nu și-a găsit rostul în viață.
Frannie era vecina lor și atunci ea a început să le ajute pe fete.
Frannie are un blog " Cugetările unei străbunici" și aici ea povestește viața sa.
Este o carte interesantă, însăși povestea te ține lipit de paginile cărții, iar ceea ce citim printre rânduri este despre fiecare dintre noi.
Timpul ne schimbă? Da, cumva se repoziționează prioritățile în viețile noastre, dar, mai mult decât atât, ne schimbăm noi, ne îndepărtăm de lucrurile simple tot mai mult, spre un hău material care strălucește doar la suprafață.
Pe de altă parte, n-are cum să fie altfel, e nevoie să trecem prin toate astea că să ajungem să înțelegem viața.
Nu vă dezvălui finalul, doar vă las la sfârșit partea care pe mine m-a marcat: " Crezuse întotdeauna că perioada aceea minunat de fericită de la începutul relației cu Nick a fost cea mai bună, a fost perioada pe care încercaseră mereu să o reproducă, să o recupereze, dar acum își dădea seama că a greșit. Era că și cum ai compara apa minerală cu șampania franțuzească. Iubirea de la început este vibrantă și pasională. E ușoară și spumoasă. Oricine poate iubi așa. Dar dragostea dintre doi oameni, după ce au făcut trei copii, s-au separat și au fost pe punctul de a divorța, după ce s-au rănit și s-au iertat unul pe altul s-au plictisit și s-au surprins unul pe altul, după ce ai văzut ce era mai rău și mai bun în celălalt, ei, da, o astfel de iubire este inefabilă. Ar trebui inventat un cuvânt că să o descrie."
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu