Cei 3 ani ai blogului sunt de fapt 3 ani despre curaj, iubire și transformare
La început de iulie, blogul "Jurnalul unei zâne" a împlinit 3 ani și m-am gândit să fac o postare specială cu această ocazie.
Blogul a fost creat spontan, într-o zi de iulie, în timp ce mâncam cireșe din poală într-un fotoliu în casa părintească.
Copiii își dormeau somnul de la amiază, iar eu scriam de zor despre fericire.
Scriam cu atâta entuziasm, emoție, dedicație, sinceritate, era de parcă adăugăm cuvintelor puterea sufletului meu.
Când am publicat primele texte, eram foarte emoționată, mai ceva ca la examenul de bacalaureat. Au început să apară primele aprecieri, comentarii și, vă spun sincer, eram foarte bucuroasă.
Am continuat să scriu o perioadă cu acel prim entuziasm al scrierii, pur și simplu, și nu era fericire mai mare decât actul scrierii în sine.
După o perioadă, am început să râvnesc la like-uri și scriam texte fără emoția vie din sufletul meu, scriam pentru dependența de like. Această perioadă a fost o dramă pentru scriitorul din mine, dar și pentru mine însămi. Era de parcă așteptam să mi se ridice un monument pentru că scriu.
Mi-a fost greu să ies din această capcană, dar eram hotărâtă să revin la mine, la acel entuziasm de la început, la acea emoție rebelă care mă conținea în totalitate.
Conștiincios, am ajuns să scriu din suflet, fără necesitatea de a primi aprobarea textelor mele.
Toate aplauzele sunt deja în mine, tot ceea ce căutam altădată la oameni am găsit în mine, toată frica de a nu fi pe plac s-a împrăștiat atunci când am găsit în mine spectacolul emoției și bogăția sufletului uman.
Și sunt nespus de bucuroasă când voi, dragii mei cititori, mă susțineți. Cuvintele voastre îmi dau energie și aripi talentului meu. Și vă mulțumesc cu această ocazie ❤️
Nu râvnesc să am mii de urmăritori, îmi doresc ca în jurul acestui blog să fie oameni cărora le place cum și ce scriu, oameni care se regăsesc și rezonează cu textele mele, sau măcar citesc din plăcere.
Blogul meu se dorește a fi un blog de suflet, despre transformare, feminitate, spiritualitate, regăsire, iubire de sine, empatie.
Nu vreau să judec alți oameni în textele mele, vreau să cresc în mine sentimentul empatiei, compasiunii, sincerității. E destul că în viața de zi cu zi mă prind că (încă) bârfesc alți oameni, îi judec uneori.
Știu că oamenii pe care noi îi credem răi,nu sunt decât oameni plini de durere,de frică, de rușine, inconștienți.
Vreau să încurajez mamele că sunt bune chiar și atunci când strigă sau se simt epuizate, că asta nu înseamnă că sunt mame mai puțin bune.
Vreau să încurajez oamenii să privească înlăuntrul lor și să-și descopere bunătatea infinită, iubirea,zâmbetul, copilul din suflet.
Vreau să cred că viața nu este despre perfecțiune și asta încerc să transmit de fiecare dată. Deamu nu știe cât de bine îmi reușește, dar scopul e acesta.
Scrisul e un exercițiu minunat care mă ajută să-mi analizez emoțiile, să mă văd dincolo de măști, de roluri, de ceea ce încerc să par.
Mă regăsesc în scris și mă întregesc, și o spun sincer, fără niciun fel de ironie. Cred în puterea scrisului, de altfel cum cred că fiecare dintre noi se vede pe sine în ceva ce face cu tot sufletul.
De ce Jurnalul unei zâne?
Inițial, numele blogului a fost Sentimentalista, dar apoi, într-o perioadă, eram foarte departe de feminitatea mea, de mine însămi și mi-am zis că am nevoie de o motivație intrinsecă pentru a oferi voce, tandrețe și bucurie fetiței pierdute în păreri și crezuri străine. Și așa s-a născut această zână, caldă, senină, imperfectă, zâmbitoare, uneori încăpățânată, alteori prea naivă, în unele zile solară, în altele că tunetul, dar e despre mine și în fiecare zi încerc să găsesc curaj să văd mai mult decât ceea ce cred sau par a fi, curaj să privesc cu ochii sufletului.
Sursa foto: pixabay
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!
Blogul a fost creat spontan, într-o zi de iulie, în timp ce mâncam cireșe din poală într-un fotoliu în casa părintească.
Copiii își dormeau somnul de la amiază, iar eu scriam de zor despre fericire.
Scriam cu atâta entuziasm, emoție, dedicație, sinceritate, era de parcă adăugăm cuvintelor puterea sufletului meu.
Când am publicat primele texte, eram foarte emoționată, mai ceva ca la examenul de bacalaureat. Au început să apară primele aprecieri, comentarii și, vă spun sincer, eram foarte bucuroasă.
Am continuat să scriu o perioadă cu acel prim entuziasm al scrierii, pur și simplu, și nu era fericire mai mare decât actul scrierii în sine.
După o perioadă, am început să râvnesc la like-uri și scriam texte fără emoția vie din sufletul meu, scriam pentru dependența de like. Această perioadă a fost o dramă pentru scriitorul din mine, dar și pentru mine însămi. Era de parcă așteptam să mi se ridice un monument pentru că scriu.
Mi-a fost greu să ies din această capcană, dar eram hotărâtă să revin la mine, la acel entuziasm de la început, la acea emoție rebelă care mă conținea în totalitate.
Conștiincios, am ajuns să scriu din suflet, fără necesitatea de a primi aprobarea textelor mele.
Toate aplauzele sunt deja în mine, tot ceea ce căutam altădată la oameni am găsit în mine, toată frica de a nu fi pe plac s-a împrăștiat atunci când am găsit în mine spectacolul emoției și bogăția sufletului uman.
Și sunt nespus de bucuroasă când voi, dragii mei cititori, mă susțineți. Cuvintele voastre îmi dau energie și aripi talentului meu. Și vă mulțumesc cu această ocazie ❤️
Nu râvnesc să am mii de urmăritori, îmi doresc ca în jurul acestui blog să fie oameni cărora le place cum și ce scriu, oameni care se regăsesc și rezonează cu textele mele, sau măcar citesc din plăcere.
Blogul meu se dorește a fi un blog de suflet, despre transformare, feminitate, spiritualitate, regăsire, iubire de sine, empatie.
Nu vreau să judec alți oameni în textele mele, vreau să cresc în mine sentimentul empatiei, compasiunii, sincerității. E destul că în viața de zi cu zi mă prind că (încă) bârfesc alți oameni, îi judec uneori.
Știu că oamenii pe care noi îi credem răi,nu sunt decât oameni plini de durere,de frică, de rușine, inconștienți.
Vreau să încurajez mamele că sunt bune chiar și atunci când strigă sau se simt epuizate, că asta nu înseamnă că sunt mame mai puțin bune.
Vreau să încurajez oamenii să privească înlăuntrul lor și să-și descopere bunătatea infinită, iubirea,zâmbetul, copilul din suflet.
Vreau să cred că viața nu este despre perfecțiune și asta încerc să transmit de fiecare dată. Deamu nu știe cât de bine îmi reușește, dar scopul e acesta.
Scrisul e un exercițiu minunat care mă ajută să-mi analizez emoțiile, să mă văd dincolo de măști, de roluri, de ceea ce încerc să par.
Mă regăsesc în scris și mă întregesc, și o spun sincer, fără niciun fel de ironie. Cred în puterea scrisului, de altfel cum cred că fiecare dintre noi se vede pe sine în ceva ce face cu tot sufletul.
De ce Jurnalul unei zâne?
Inițial, numele blogului a fost Sentimentalista, dar apoi, într-o perioadă, eram foarte departe de feminitatea mea, de mine însămi și mi-am zis că am nevoie de o motivație intrinsecă pentru a oferi voce, tandrețe și bucurie fetiței pierdute în păreri și crezuri străine. Și așa s-a născut această zână, caldă, senină, imperfectă, zâmbitoare, uneori încăpățânată, alteori prea naivă, în unele zile solară, în altele că tunetul, dar e despre mine și în fiecare zi încerc să găsesc curaj să văd mai mult decât ceea ce cred sau par a fi, curaj să privesc cu ochii sufletului.
Sursa foto: pixabay
Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!
Comentarii
Trimiteți un comentariu