Monologul unei vieţi!

Am mers cam vreo 3 ore pe drumuri cu pietriş,cu mult praf ridicat de vânt,dar aşa şi nu am gãsit ieşirea. Nu ştiu ĩn ce loc nimerisem,dar toate cãrãrile duceau ĩn punctul de unde mã pornisem.
Nu mã durea nici pielea arsã de soare,nici uscãciunea din gât zgârâiatã de vânt,nici praful pe care-l simţeam ĩn ochi,de parcã mi-ar fi aruncat cineva un pumn cu nisip ĩn faţã.
Eram speriatã de acel loc fãrã oameni,fãrã copaci,fãrã apã...sau nu cãutasem destul.
Eram şi deznãdãjduitã. Aveam cu totul alte planuri pentru viaţã.
- Pot sã ştiu şi eu ce planuri ai?
Am ĩnmãrmurit. Era vocea unei femei. O voce caldã,blândã. Aveam impresia cã frica o târâiam ĩntr-un sac mare,iar acum mi se pãrea cumva mai uşoarã.
M-am ĩntors s-o vãd. Era o doamnã ĩn vârstã,cu multe riduri,cu buzele subţiri,dar avea nişte ochi mari,luminoşi,de culoarea cerului. Ah! lumina aceea atât de vie,atât de caldã,pentru moment m-am gândit cã picase din cer.
- Ce mã bucur cã v-am ĩntâlnit. Ĩmi pierdusem aproape orice speranţã sã-ntâlnesc pe cineva...
N-a fost politicoasã sã-mi rãspundã. A ĩnceput ĩnsã sã-mi explice nişte adevãruri de-ale mele...adevãruri care m-au lovit ca un fulger. Mã citea ca pe o carte.
- Şansa ta eşti tu. Tu eşti acum faţã-n faţã cu viaţa ta. Nu mai poţi sã ieşi din acest labirint pentru cã nu ai planuri,ambiţie,credinţã. Când ţi se dã o şansã sã te-ntorci la tine cea spiritualã,cea adevãratã,tu te-ntorci tot timpul la tine cea fizicã.  Nu-ţi place burta dupã naştere,nu-ţi place pãrul tãu rebel,picioarele tale scurte te enerveazã,urechile-s prea mari,nasul prea rotund,bãrbia-n straturi.
Ĩţi place sã pui oamenii "la locul lor". Ĩţi compari şi-ţi jigneşti copiii, bârfeşti oamenii,o faci pe deşteapta cu soţul tãu...
Ai uitat sã fii bunã,nu e de ajuns sã vrei asta,trebuie sã fii...
Ce folos cã ai mulţi prieteni,dac-ai uitat sã fii prietenoasã. Nu-s douã lucruri totuna...
Ai multe frici,dar ai ĩncurcat curajul cu aroganţa.
Ai nevoie de afecţiune,de apreciere,dar nici tu nu le oferi...
Ai timp sã nu te grãbeşti şi totuşi ţi-s repezi paşii mereu.
Ai timp sã trãieşti şi nu-i oferi nicio secundã vieţii.
Iar credinţa o cauţi când ĩţi trebuie.
Ĩn câteva clipe o sã opreascã o maşinã. Šoferul o sã te ĩntrebe doar " ĩncotro". Depinde de tine unde o sã ajungi.
Trei ore ai fost faţã-n faţã cu viaţa ta şi te-ai speriat ca un pãianjen de ploaie. Atâţia ani ai trãit ĩn acest labirint şi nici nu ţi-ai dat seama.
Voi,oamenii,bãgaţi multe-n cap şi aproape nimic ĩn suflet.
   
Am auzit motorul unei maşini. Ĩn secunda când mi-am luat ochii plânşi de la ea spre maşinã,ea a dispãrut.
Am urcat ĩn mašinã ĩncã plângând. O ceaţã mi-a cuprins ochii şi n-am reuşit sã vãd şoferul. Am auzit doar atât " ĩncotro?"
M-a tulburat şi mai mult ĩntrebarea lui. Eram confuzã,speriatã,goalã...
-  vreau sã mã cunosc...
     Nu ţin minte pe unde am mers sau dacã am vorbit ceva. Nu ţin minte nici cum am coborât din maşinã...

Acum sunt acasã. Construim un castel cu copiii. Suntem toţi patru pe covorul din camera copiilor. Ei râd,ţipã,vorbesc fãrã-ncetare. Şi sunt atât de frumoşi. Doamne!!! Ĩţi mulţumesc!!!
Mã simt vie şi fericitã!!!
Dintr-odatã m-a fulgerat un gând care mi-a adus linişte şi mulţumire.
Acea bãtrânã eram eu!!!

Sursa foto: pixabay/ life is beautiful