Jurnalul unei zâne

 La 12 ani am scris o poveste de iubire într-un caiet de 12 pagini. Mi s-a spus să nu mă cred mare Eminescu, iar povestea mea a sfârșit într-un scrum pe care vântul l-a împrăștiat în zare.  La 14 ani fața mea s-a acoperit cu o acnee gravă, urmările căreia au rămas pentru totdeauna. Am purtat glugă, bretonul pe față, capul în jos, umerii încovoiați.  Mi s-a spus că nu am stil, că sunt prea tăcută, căscată, rușinoasă, prea slabă, că nu știu să-mi argumentez cuvintele, că nu am scopuri, intenții și nici cine știe ce frumusețe.  I-am ascultat pe toți, i-am crezut și i-am urât. Umerii mi s-au încovoiat mai mult. Capul mi se lăsase mai mult în jos. Încrederea în mine îmi amintea de acel scrum împrăștiat în toate zările lumii.  Ani și ani mi-au trebuit să ajung la mine. Am călătorit prin multe păduri întunecoase și m-am cufundat în multe mlaștini, dar n-am știut să vin spre mine.  Am pornit încet, cu pași mici, cu o tonă de argumente că nu se merită. Aș putea scri...

 Am terminat de citit primul volum. Am citit lin, am savurat fiecare cuvânt, fiecare sens, am recitit și am subliniat. Ceea ce am subliniat am mai recitit o dată în limba lui Tolstoi. Țin să menționez că această ediție de la Art are o traducere foarte foarte bună, identică cu originalul. E de datoria mea să menționez munca titanică a celor doi traducători - Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu!💜📖 E imposibil să spun despre ce e această carte precum e la fel de imposibil să spun despre ce e viața. Ar fi o definiție la care se adaugă în fiecare zi ceva nou. Această carte e însăși viața, cu un trecut care ne ține în mrejele sale, cu un prezent pe care-l dăruim trecutului, viitorului sau unor idealuri iluzorii, cu un viitor incert.  Ce este viața? Care este frumusețea ei, dar, mai ales, care e sensul ei? Pentru fiecare dintre noi vine o zi în care vedem pentru prima dată imensitatea cerului, de parcă toate se opresc în loc, de parcă în locul zgomotului de fiecare zi răsună ecoul u...

Maria Aleksandrovna Gartung - 19 mai 1832 - 7 martie 1919 Este fiica cea mai mare a celebrului poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin.  Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal în timpul unui duel în anul 1837, astfel încât dintre toți cei 4 copii, doar Maria îl ținea minte și tot ea i-a păstrat memoria vie până la sfârșitul vieții sale. Maria Aleksandrovna Pușkin a fost educată și instruită acasă de pedagogi recomandați de vechii prieteni ai tatălui său. Astfel încât, la vârsta de 9 ani, Maria vorbea fluent și citea în germană și franceză.  A moștenit frumusețea mamei sale, dar și trăsăturile exotice ale tatălui său. Se căsătorește la 28 de ani cu generalul maior Leonid Gartung. Soții nu au avut copii, iar căsătoria lor se sfârșește după 17 ani într-un mod tragic, generalul se împușcă chiar în sala de judecată unde avea loc un proces de învinuire a acestuia. Maria nu s-a recăsătorit niciodată.  A îngrijit și educat copiii fratelui ei, Aleksandr, și a participat activ la toate...

   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe.   Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt tr...

 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"... ...am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton.  Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale.  Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă di...

Nu obișnuiesc să dau note cărților, dar aici nu mă pot abține să nu scriu 10 din 5.  Toată lumea cunoaște povestea cocoșatului de la Notre-Dame și sunt convinsă că mulți au citit această carte absolut minunată.  Dacă acum 20 de ani m-ar fi plictisit capitolele despre artă, arhitectură, tipar, acum le-am citit cu o atenție deosebită, în special oprindu-mă la detalii. Am căutat nerăbdătoare tablourile lui Rembrandt - Rondul de noapte, Doctorul Faust. Cel din urmă m-a impresionat enorm.  Omenirea are două cărți importante - Biblia de piatră și Biblia de hârtie, fiecare dintre noi este poet, dar ce poeme lăsăm moștenire? Anul 1482. Anul 2021. Atâția ani au trecut, dar lumea, în mare parte, a rămas la fel. Pe Quasimodo îl tratăm la fel, îl batjocorim și-l luăm în derâdere, iar sufletul i se modelează sub comportamentul nostru.  Din păcate, nu sunt de acord că fiecare dintre noi își merită alegerile, de multe ori viața are propriile ei căi și, de multe ori, mâinile acestei...

Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie m...