Jurnalul unei zâne

     M-am așezat pe o bancă verde în parc. Era o zăpușeală nebună, am băut apa rece din sticlă cu nesaț. Întind mâna în geantă după telefon. 14.03. Apoi pun telefonul la loc. Vreau să stau doar cu mine și cu gândurile mele. În ultimul timp tot apelez la intermediarii dintre mine și...mine: telefonul, muzica, cărțile, televizorul. Mai ales că, de ceva timp încoace, una dintre întrebările care mă chinuie e "de ce trebuie să am întotdeauna dreptate?". Și nu prea mă gândesc de ce. Alung aceste gânduri... Am început să-mi pun această întrebare câteva luni în urmă când am citit cartea lui Joan Didion/ Anul gândirii magice. După moartea soțului, ea își punea această întrebare. De atunci ea s-a plusat întrebărilor mele. Că și așa aveam puține. *** De ce trebuie să am întotdeauna dreptate? Și culmea, fix cu oamenii care nu au nevoie de dreptatea mea...ei au nevoie de timpul și iubirea mea. Și nedreptatea mea. Mă uit la mașinile care trec în fugă pe stradă. Până acum nu le...

    Mi-am trăit copilăria într-un sat frumos, care miroase a struguri și a mere văratice. Satul se află între două dealuri pitorești, iar casa bunicilor, cu prispă de lemn, se află pe ulița principală. Copilăria mea a fost țesută cu poveștile bunicii mele. Povești despre război și despre durere. Povești despre șezători și dansuri. Povești despre copiii ei și roadele pământului. Când am crescut mai mare, m-am gândit adesea la ororile războiului pe care bunica mi le spunea sub forma unor povești. E o artă să poți vorbi despre suferință astfel încât să nu urli de durere, să nu înjuri, să nu plângi în hohote. E o artă de a trăi .  Mult mai târziu mi-am dat seama cu adevărat ce a avut de îndurat fetița care împlinise șase ani când a început războiul. Fetița care a devenit bunica mea. Bunica mea curajoasă, care a suferit foamete și nedreptate, nu s-a gândit la moarte, poate pentru că era doar un copil, ci s-a gândit cum să supraviețuiască! Și a supraviețuit cu puterea ...

      "Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată." Fie așa a fost, fie mi s-a părut mie, dar această poveste mi-a rămas catalogată în cap drept povestea unei femei bolnave de cancer. Și atât. Și nu m-am avântat s-o citesc pentru că am văzut cu ochii mei timp de un an, în fiecare zi, cât de cruntă e această boală și ce poate să facă cu viața unui om.  *** Mi-am propus să citesc mai multă literatură autohtonă, pentru că sunt convinsă că avem scriitori talentați, cărțile cărora rămân să se prăfuiască prin librării, în timp ce noi optăm pentru literatura străină. Am luat această carte condusă doar de intuiție și mi-era cumva frică să încep s-o citesc. Și totuși, am citit-o...  Am plâns în gând pentru micul Aleksy care  se ține de genunchiul mamei și care este alungat. Nebăgat în seamă. Nevăzut.  Am plâns pentru micul Aleksy bătut de tatăl său pentru că plânge ca o fată. Am plâns pentru adolescentul Aleksy care este etichetat dre...

De câte ori evadez în sălașul sufletului meu, de-atâtea ori îmbrățișez viața. Și-mi amintesc, iar și iar, că iubirea, acest sentiment profund, e flacăra vieții. Printre ruinele orgoliului meu rănit, descopăr izvoare secate de dorul iubirii. Al iubirii mele pentru mine! Pe care învăț să mi-o ofer, mai mult de atât, învăț mereu că nu e nimic ieșit din comun și nici măcar egoist să mă iubesc. Și să iubesc. Tot ceea ce este în jurul meu. Nu cred că iubirea de sine ți-o poți cultiva prin 5 metode sau 10 pași. Poate fi o rutină de întărire a acestui sentiment, doar că adevărata   voce a iubirii e vocea ta, graiul sufletului tău. Iubirea de sine e mai mult decât timpul petrecut cu tine însuți, e mai mult decât cafeaua pe care-o bei în parc și care dă bine pe Instagram, e mai mult chiar decât bifarea tuturor listelor pe care le faci.   Iubirea de sine e iubirea pe care o dai și o primești. Altfel iubirea nu funcționează. Acolo unde este iubire este și iubire de sine. Și n-are ...

 John Steinbeck este un scriitor clasic american, care a primit Premiul Nobel în anul 1962 pentru Literatură. Acum doi ani am citit "La răsărit de Eden" și mi-a plăcut foarte mult, recomand cartea cu drag. Am scris o recenzie a cărții pentru revista Belva și o poți citi aici . La răsărit de Eden este cartea cea mai îndrăgită de însuși autorul ei. Steinbeck scrie despre greutățile vieții, despre tulburările sufletești, despre partea întunecată a caracterului uman și chiar dacă cărțile sale tratează teme generale, cum ar fi sensul vieții, relațiile dintre părinți și copii, zbuciumul sufletesc, prietenia, modul de expunere e viu și autentic. Niciun personaj de-al lui Steinbeck nu trece prin filtre, nu se îmbracă în epitete și metafore, nu se chinuie să placă cititorului și, de multe ori, nu este scutit de tragediile vieții. Șoareci și oameni a fost ecranizat în repetate rânduri, în rolurile principale avându-i pe John Malkovich și Gary Sinise.   Este o poveste despre...

  Nu vom ști niciodată cu siguranță ce se întâmplă în creierul unui om, cum se stochează informația, ce se transformă în amintire explicită și de ce multe experiențe devin parte constructivă a memoriei implicite. Ceea ce știm cu certitudine, din fericire, e faptul că experiențele din copilărie devin o parte fundamentală a ceea ce suntem ca adulți. Da, învățăm să reprimăm durerea, tristețea, mușamalizăm unele evenimente neplăcute, negăm prezența unor amintiri nefericite, dar, atunci când lacătul ruginit al valizei noastre își împrăștie în vânt particulele sale, printre fisuri iese miezul ființei noastre. Și atunci încep tet-a-tet-urile cu noi înșine, iar eu cred că acestea sunt cele mai minunate daruri pe care le primim, cele mai intime și vulnerabile dialoguri. Ferestre spre noi înșine! Nu în zadar se spune că experiențele din copilărie ne marchează pe viață. Atât cele pozitive, cât și cele mai puțin frumoase. E cam superficial să spun că scriitorul american contemporan Jonat...

Sunt unele dimineți în care mă trezesc mai obosită decât mă culc. Sunt unele zile care nu se leagă deloc, zile în care mă cert cu copiii, cu soțul, cu mine. Zile, în care nu-mi ajung 30 de minute de singurătate. Vreau mai multă liniște, libertate, timp să stau cu nasu-n telefon și-n cărți.  E drept că trec aceste zile și apare soarele, doar că fiecare emoție ascunsă forțat, de fiecare dată va naște furtuni mai mari, și voi răni mai mult data viitoare oamenii pe care-i iubesc de la inimioară până la toate planetele și înapoi.  Și asta doare. Ecoul insultelor mele îl aud și ei, îl aud și eu.  Uneori mă enervez pe agresivitatea lor, chiar dacă știu că agresivitatea e un fel de-a fi al bărbaților, dar mă scot din sărite certurile lor infinite, imitările lor intenționate, crizele lor de miorlăială.   Și în ciuda zecilor de tehnici învățate să acționez, eu tot reacționez! Cer iertare, pup, îmbrățișez, dar tot rămâne un nod în gât: vina. Vina că am striga...