Tu ce-ți amintești din copilăria ta? Răspunsurile sunt piloni importanți în relațiile cu proprii copii!

    Ne plimbam pe aleile parfumate și colorate ale grădinii botanice, sub lumina galben roșiatică a unui soare care se pregătea să se ascundă după deal.
 Ei doi fugeau înaintea noastră, noi pășeam încet în urma lor și schimbam zâmbete și priviri  de îndrăgostiți între noi.
Printre râsetele și șoaptele lor își face loc un plâns zgomotos, foarte cunoscut. Printre suspine înțeleg că el a fost lovit, întâmplător (asta am înțeles eu un pic mai târziu), de bățul-sabie al celuilalt viteaz.
Încep să-i explic că în timp ce se jucau cu multă vitejie și se roteau în toate punctele cardinale ale aleii, "sabia" fratelui său l-a lovit, dar nu intenționat. Intenționat, îmi zice el, pe un ton din ăla căruia mi-e greu să-l argumentez. Intenționat, îmi mai repetă o dată în caz că n-am înțeles. S-a simțit neînțeles odată ce tot continuam cu explicațiile de om mare.

M-am uitat în ochii lui, pe jumătate triști, pe jumătate revoltați și mi-am zis în sinea mea că el nu are nevoie acum de nicio justificare, explicație sau alte chestii la care ne pricepem noi, are nevoie să-i fiu alături și să-l înțeleg. În ochii lui m-am văzut și pe mine. Și atunci l-am strâns la piept și i-am pupat brațul lovit și n-am zis nimic. Și știu că exact în aceste momente de tăcere și alinare a durerii i-am hrănit memoria implicită, memoria care-l formează ca adult, memorie care-i formează atașamentul față de sine, față de mine, față de ceilalți cu care interacționează și chiar față de viață.


Știu că nu sunt mereu obiectivă cu ceea ce fac ei, știu că mă scot din sărite certurile lor, știu că epuizarea mă face mai puțin conștientă și acționez impulsiv, dar mă bucur că de cele mai multe ori am fost lângă ei când au căzut și i-am întrebat dacă sunt bine, sunt lângă ei când întâmpină greutăți și-i întreb dacă pot să-i ajut cu ceva, de multe ori îi țin în brațe în timp ce plâng și le șterg lacrimile, și știu cât de mult contează toate astea! Atât pentru moment și depășirea lui, cât și pentru viitor. S-ar putea să nu internalizeze dăți, zile, evenimente, dar, cu siguranță, adună emoții, senzații, gesturi, priviri, îmbrățișări.
Așa toți funcționăm, nu doar copii. Până și adulții sunt niște copii, în corpuri de adulți.

Cel mai adesea îmi amintesc din copilăria mea două momente, care mă emoționează profund de fiecare dată. Primul, e vorba despre zilele de duminică în care ne adunam toți șase pe un divan mic și mâncam semințe prăjite de tata. Până simt și mirosul semințelor prăjite, e un miros minunat, iar gustul lor vai, n-am mâncat niciodată semințe mai gustoase.
Al doilea e despre niște păduchi 😹. Eram prin clasa a 4 și într-o zi mama i-a descoperit în părul meu. Am mers amândouă în spatele casei, mi-am pus capul în poala ei, în timp ce ea mi-i scotea cu un pieptene mic, roz. Țin minte cum mama mirosea, a pământ și a iubire. Îi țin minte palmele uscate și crăpate, negre de la nucile verzi. Îmi doream să nu mai scap de păduchi, atât de dragi îmi erau acele momente.

Uităm multe lucruri care se întâmplă cu noi, chiar dacă par importante pe moment, dar nu uităm, aproape niciodată, ceea ce simțim, atitudinea oamenilor dragi, mirosurile, căldura îmbrățișărilor, alinarea tristeților, dar și emoțiile de bucurie, emoțiile timpului petrecut împreună, chiar dacă uităm locul și ziua, felul cum ne-am simțit și senzațiile care se aștern straturi în subconștientul nostru.
Toate astea mai au un argument comun: fericirea e în lucrurile mici! 
    Poate prea mult ne axăm pe cum vrem să fie copiii noștri și foarte puțin pe ceea ce le putem oferi, excluzând posibilitățile materiale. Pentru că cum vrem să fie copiii noștri s-ar putea să-i împovăreze pe ei, dar ce amintiri le putem oferi presupune implicarea noastră și o relație, iar asta este, indubitabil, foarte important!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".