Șoaptele inimii

     Am căutat în oameni idealurile mele. Când ei au plecat, au plecat și visurile mele. Le vedeam cum se duc târându-se, zdrobindu-se de asfaltul rece, în așteptarea unui singur cuvânt de-al meu. N-am rostit nimic. Am căutat alți oameni, am inventat alte vise. 

Am trăit aceleași despărțiri dureroase. Aceleași rupturi din propria ființă. Și am lăsat de fiecare dată impresia că sunt întreagă și împăcată cu mine. Oare pe cine mințeam mai mult? Oare cea mai mare minciună nu e cea care ți-o spui ție?

     Am încercat să conving oamenii că am dreptate sau că sunt bună. Sau că merit iubirea lor. Să mă justific în permanență. Dacă cumva reușeam să-i conving de asta, mă iubeam și eu pe mine. Așa credeam, altfel nu aveam curajul să știu cine sunt decât văzută prin ochii lor. Și-am început să simt frică față de oameni, din teama de a nu-i dezamăgi. Undeva în dezamăgirea lor, trecătoare și impasibilă, îmi permiteam să plâng cu lacrimile mele, atât de adânc ascunse încât tresăream la fiecare fir de rouă care-mi atingea obrajii.

...și n-am știut că sarcina mea e să mă accept pe mine însămi – nu să găsesc metode de a câștiga acceptarea oamenilor.

Și-am rătăcit așa prin propria-mi viață, prin labirinturile minții mele, fără să-mi dau seama, măcar o clipă, să cobor în inima mea. Îi auzeam bătăile atunci când fugeam sau mă speriam, atunci când mă panicam și eram neliniștită, dar nu știam că fiecare bătaie a inimii e un acord al iubirii. Al iubirii adevărate, nu cea cerșită și nici măcar vorbită. Iubirea simțită ca parfumul unei flori, ca mângâierea soarelui, ca tandrețea unei ploi de vară, ca râsul unui copil.

Și nici măcar atunci când am înțeles acest lucru, n-am avut curaj să mă iubesc pentru că eram un bulgăre mare complexat. Cunoașterea de sine, drumul pe care începusem să merg, mă speria de-a binelea. Știam că eu sunt două femei sau poate chiar mai multe, dar nu eram pregătită să stau față-n față cu femeia cea rea din mine. Eu eram bună, blândă, răbdătoare, nu puteam să fiu și neagră în același timp. Și totuși eram. Cât de mult iubesc cuvintele, dar ele sunt mai puțin puternice atunci când gesturile, emoțiile, faptele mele îmi spun cine sunt.

      Pentru că am înțeles că atunci când vrei să te cunoști, să te transformi, să lucrezi asupra ta, importante sunt intuiția și modul de a reacționa. Ele transmit cele mai clare mesaje despre cine suntem cu adevărat. Nu sunt mesaje simple și nici ușoare, dar pline de înțelepciune. Înțelepciune care ne conduce spre inimile noastre, acolo unde ne întâlnim cu spiritul nostru că doar spiritul nostru e ceea ce suntem noi și alegerile pe care le facem zi de zi!

Într-unul dintre momentele mele de introspecție mi-am spus că nu sunt pregătită să mă iubesc pentru că am bucăți din mine uitate în trecut. Nevindecate și neiertate. Bucăți zdrobite din iubiri neîmplinite.  Apoi, inima mea mi-a șoptit că tot ce trebuie să fac e să iubesc cu toată suflarea fiecare bucată din mine, fiecare piesă de puzzle și doar așa se va naște întregul. Și încerc să fac asta, chiar dacă nu întotdeauna îmi reușește!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!