Fiecare zi - o binecuvântare, fiecare om - o oglindă!

    Zi de zi interacționăm cu alți oameni, fie ei prieteni, colegi, membri ai familiei, persoane noi, vânzători, taxatori etc. Și dacă începi să pui lucrurile cap-coadă, îți cam dai seama că nu e nimic întâmplător în viață. Cu atât mai mult oamenii cu care interacționăm.
    De ceva timp încoace mi-am propus să analizez lecțiile din spatele culiselor, nu situațiile propriu-zise pentru că noi, aproape întotdeauna, vorbim despre noi atunci când vorbim despre ceilalți, suntem supărați pe noi atunci când suntem supărați pe ceilalți, suntem agresivi atunci când de fapt, simțim frică sau nesiguranță. Cu cât ne simțim mai vulnerabili, cu atât vrem să părem mai invincibili. Nevoia de liniște pe care o simțim ne face să căutăm zgomotul în exterior, să ne concentrăm pe el, evitând discuțiile cu noi înșine. Și apoi e-atâta gălăgie în viața noastră încât și liniștea propriu-zisă ni se pare zguduitoare.
Și nu e deloc ușor să te cunoști pe tine însuți pentru că nimeni nu ne învață asta. Multă lume vorbește despre cunoașterea de sine, despre autenticitate, până și îndemnul lui Socrate "cunoaște-te pe tine însuți!" a devenit mai mult un trend sau poate un clișeu decât o atitudine, dar adevărul e că puțini dintre noi știu cum să ajungă față în față cu sine.

Din proprie experiență, am descoperit oglinzile propriului sine în oameni, care deloc întâmplător ajung în viața mea. Chiar și cei cu care conexiunea nu merge. Mai ales în ei m-am văzut și continui să mă văd pe mine, cea adevărată.
Acum vreo opt ani, activam într-o companie și împărțeam biroul cu o femeie mai mare ca mine cu vreo zece ani. Era o femeie rece, cu trăsături dure și un caracter neînțeles de majoritatea angajaților. Am ajuns să ne înțelegem bine, în mare parte datorită caracterului meu neconflictual, dar și atitudinii mele docile față de superiorii mei. Adevărul e că am fost învățată, din cele mai bune intenții, să respect exagerat, până la frică, oamenii mai mari, mai superiori, mai deștepți etc., iar asta mi-a creat un comportament pasiv-agresiv față de persoanele superioare mie. Nu însăși respectul pentru oameni e buba, pentru că, tratat subiectiv, respectul pentru ceilalți e de fapt o chestie faină pe care o învățăm, obiectiv însă, se fisurează propriul sine, prin negarea, suprimarea și nerecunoașterea propriilor emoții. E locul meu, dar e plin de tine, ceva de genul 🙃. Așa încât astăzi mă gândesc că nu eram chiar atât de neconflictuală pe cât aș vrea să cred.
Și atât de mult aveam impresia că o cunosc pe colega mea de birou, și în același timp nu o cunoșteam aproape deloc.
Simțeam frică, o frică nesănătoasă, care mă făcea să mă uit la colega mea prin prisma etichetelor pe care i le puneam în mintea mea.

Treptat, am ajuns să bem împreună cafeaua de dimineață, ca apoi să împărtășim împreună un sentiment de prietenie. Femeia de aproape patruzeci de ani, cu aer autoritar, zgârcită la zâmbete și cu un comportament rece și nemilos era de fapt o femeie neiubită, neînțeleasă, fără viitorul pe care și-l dorea, o femeie care trăia fiecare clipă a prezentului într-un trecut dureros, nemilos. O femeie care-și înghețase emoțiile și le bandajase cu dezamăgire și deznădejde. În aceste momente de destăinuire, i-am descoperit adevăratul zâmbet, care-i scădea zece ani instantaneu.
Și care a fost lecția mea? Aparențele nu reprezintă niciun indiciu despre cum poate fi un om, iar un om rece poate fi, de cele mai multe ori, un om foarte cald. Și încă una, iubirea e cea mai mare bogăție de care avem nevoie, e soarele care topește imperiul înghețat al sufletului nostru. 

Fiecare om din viața noastră nu e întâmplător, el vine cu un dar, cu o lecție pe care avem nevoie s-o învățăm. Atunci când același tipaj de persoane vine ciclic în viața noastră e un semn că încă nu ne-am învățat lecția. Nu am învățat să fim mai buni, să iubim, să iertăm, să privim lumea cu seninătate, să simțim recunoștință sau să învățăm să fim egoiști, să învățăm să spunem nu, să nu ne fie frică să ne exprimăm punctele de vedere, să învățăm să primim și să dăm, să învățăm să eliberăm mânia, furia, frica etc. Sunt o mulțime de experiențe care ne aduc mai aproape de noi înșine și uneori soarta nu alege chiar cele mai ușoare căi!

Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne mândrim cu Cristina Dragush!!! Prima ediție din anul 2018 a proiectului "Telenești, îți ducem faima!"este despre talent, muncă, ambiție și curaj!

Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama

Interpretul Andrian Liviţchi este mândria noastrã ĩn cadrul proiectului "Teleneşti,ĩţi ducem faima!".