Despre el, despre iubire și dansul ei

       Îl cunosc pe acest bărbat de mai bine de 6 ani.

Mi-amintesc cu nostalgie și cu furnici pe piele de primele șoapte de iubire, de primele sărutări sub clar de lună, de emoțiile așteptării unui mesaj sau apel, de tristețea care mă năpădea atunci când ne despărțeam, fie și pentru câteva ore.

       Nu voiam să-l las din brațele mele, îi adulmecam aroma din ceașca sa de cafea și mi se părea că a lui e mai gustoasă și sorbeam cu nesaț amândoi dintr-o ceașcă.

Îmi treceam mâinile prin părul său și absorbeam fiecare privire pe care mi-o oferea.

Petreceam timpul ținându-ne de mână până-n zorii zilei, iar într-o noapte am parcurs jumătate de oraș pe jos. A doua zi am avut cea mai plăcută febră musculară.

Noaptea, când mă petrecea acasă, nu intram întreagă în apartament, o parte din mine era mereu cu el.

Păreau să țină o veșnicie toate astea.

Am avut timp să ne facem cele mai simple și cele mai calde jurăminte de dragoste, ne-am dăruit locuri în inimile noastre, am ridicat poduri de flori între orgoliu și compromis și am demolat barierele minciunilor dintre noi.

Pășeam  curați pe drumul nostru împreună și dansam într-un singur trup pe melodia iubirii, vibrând de extaz și dorință la fiecare mișcare. Nu mai erau mișcările mele sau mișcările lui, totul se sincroniza într-un dans intim și sălbatic.

Pentru ca să facem cunoștință, la puțin timp după aceea, cu demonii noștri de care aproape că uitasem.

“Eu întotdeauna”, „tu niciodată”, „vezi-ți de treaba ta”, „nu mă sâcâi la cap”, cam așa începusem să ne vorbim din ce în ce mai des.

Ah, cât de multe s-au schimbat când au apărut copiii. Uneori mă gândeam că e mai bine să ne despărțim , alteori îmi venea să-l omor, dar de cele mai multe ori, mă iritam din cauza tăcerii sale. De ce nu-mi spunea și el ceva, de ce nu mă ataca, de ce nu-mi dădea motiv să-ncep să mă răzbun pe el, să-mi revărs toată furia.

Unde dispăruse iubirea? Să fi fost totul doar un vis? Aveam nevoie de iubire mai mult ca niciodată, dar nu făceam decât să-l resping, de puține ori fizic, atunci când se apropia de mine și de cele mai multe ori din gândurile mele.

Copiii mici, colici, pampers, mă durea pieptul, spălam biberoane, călcam hăinuțe mici, ne umpleam existența de primii lor pași, de zâmbetele dumnezeiești, de primii dinți, de primele căzături, de plânsul lor, uneori interminabil și cădeam frânți în puținele ore pe care le dormeam.

Negam oboseala lui, mă vedeam doar pe mine frântă, uitasem cu desăvârșire de fiorii începutului, că doar nu visasem toate astea. Le-am trăit împreună, ne-am dăruit unul altuia cele mai minunate clipe, emoții, cuvinte, amintiri...

Amintiri, acesta era cuvântul care-mi ieșise din cufărul sufletului. Cum puteam să uit de floarea iubirii noastre? Uscată, ofilită, până-n rădăcini aproape.

Turnam otravă între noi și nu puteam s-accept că iubirea poate avea mai multe forme, că e normal să aibă mai multe forme, că acum aveam nevoie mai mult ca niciodată să-mi amintesc de acele jurăminte sincere, de acele priviri pe care le păstram în mine, de lacrimile mele de fericire.

De data asta, i-am povestit tot ce mă durea pe suflet, dar nu am urlat, nu l-am învinovățit, i-am spus totul calm, apoi cu lacrimi în ochi, apoi am plâns o oră-ntreagă în brațele lui. Ce bine îmi făcea mirosul corpului său, cum de uitasem de această terapie?

Mi-a vorbit cu calm și o înțelepciune pe care abia atunci i-o descoperisem.

Mi-a vorbit cu o înțelegere și cu o loialitate pe care n-o meritam, dar aveam nevoie s-o merit, ca să trăiesc din nou entuziasmul începutului.

         Ne lipsea comunicarea sinceră și caldă, aveam nevoie să fim înțeleși și apreciați.

S-au dărâmat, cu timpul, multe bariere distrugătoare care s-au ridicat în locul iubirii noastre.

Uneori tac, alteori plâng, dar mă apropii de el și-l îmbrățișez, să-l știu alături, cu mâinile în jurul corpului meu, e cea mai bună terapie.

Am ajuns din nou să-mi umplu golurile din suflet cu el, cu recunoștință, cu acceptarea faptului că uneori scârțâie relația noastră, dar cu certitudinea că împreună suntem mai puternici.

O dată sau de două ori pe săptămână, după ce culcăm copiii, deschidem o sticlă de șampanie sau de bere, aprindem lumânări și dansăm iar și iar acel dans intim și sălbatic, pentru că am înțeles că iubirea e ca vântul, trece unde vrea, fără limite, dar se limitează doar atunci când îi desenăm noi bariere.

Asta în cazul în care iubirea există, nu e valabil pentru fiecare relație, iubirea e ca vântul, își poate muta traiectoria în dependență de cum suflăm noi.

Sursa foto - pixabay

Eu mă numesc Mariana și sunt vocea acestui blog. Dacă îți place ce scriu și cum scriu, te aștept și pe pagina de facebook a bloguluiJurnalul unei zâne, ca să afli primul despre noile postări! Îți mulțumesc pentru vizită!