Când cad măştile jos

   Atunci când ne întâlnim cu piedici în drumul nostru, căutăm repede să arătăm pe cineva cu degetul.
    Pentru că e mai uşor să ştim că nu suntem noi vinovaţi, că nu din cauza noastră s-a eşuat.
Pentru că am fost limitaţi în a ne trăi pe noi, în a ne trăi drepturile, acum tot ce se întâmplă e despre cine vrei, numai nu despre noi.
Şi pornesc într-o călătorie spre mine,neavând încă o hartă nici pentru raţiune, nici pentru suflet, nefiind pregătită să accept ceea ce descopăr în mine, pentru  că nu e despre roz şi pufos.
Pornesc însă la drum cu multe aşteptări, care n-au ce căuta în această călătorie, dar pe care oricum le car în bagajul minţii mele.
Şi-atunci cine-i vinovat când stau eu făcută ghem de deznădejde la marginea unui vis neîmplinit? Aşteptările mele...
Nu e vorba de timp, de umbre sau de puterea necunoscutului, e vorba despre mine.

Atunci când privesc în apa tulbure a destinului meu, mi-e greu să mă desluşesc, ici o părere preluată, colo cuvinte ucise din teamă de a nu corespunde, o poveste care nu-i a mea, dar în care-am încăput şi mă simt bine, aşa se pare.
Dar câte se ascund după acest "se pare".
Uneori, când sunt împăcată cu mine, mă strecor în spatele cortinei şi dau nas în nas cu mine cea adevărată, c-un buchet de aşteptări măreţe, care abia aşteaptă să mă distrugă câte-un pic.
Că sunt prea bună, că sunt nebună, că sunt prea vinovată, că sunt nevinovată, că sunt prea sălbatică sau prea naivă, prea iubită sau neiubită...
Ce nu ştiu aceste aşteptări e că am înţeles că viaţa e despre echilibru, despre zi şi noapte, despre alb şi negru.
N-o să fie niciodată albul alb deasupra negrului, vor fi doar culori care se completează reciproc, fie separate, fie combinate.

Şi n-o să fie lumină în mine până nu fac pace cu întunericul, până ajung să nu mă mai tem de umbre, care fac parte din trecut şi mă ţin acolo...
Iar pacea cu mine începe din interior, din grădina sufletului, pentru ca apoi să răsară primele flori ale iubirii.
Acolo încep adevăratele schimbări şi atunci pierd pe drum aşteptări ca să merg alături de dorinţa schimbării, de prezenţa iubirii, de asumarea diferenţelor, de legănarea şi îmbrăţişarea propriei fiinţe.
Şi nu e simplu, pentru că la fiecare nou început fac cunoştinţă cu noi aşteptări.
Ele mai mari şi mai pline de speranţă, eu mai eu şi mai înţeleaptă.
     Eu sunt şi iubirea şi ura, şi bucuria şi tristeţea, şi agitaţia şi calmul, şi aşa o să rămân, şi asta o să dau lumii. Pentru că ceea ce-mi dau mie, dau şi lumii, oricât de frumos aş împacheta darurile.
Esenţa e alta, depinde pe care lupoaică din mine o voi hrăni mai mult💛

Sursa foto: pixabay