Povestea unei mame!

         În liniștea nopții, ea intră în baie. Pornește dușul și începe să plângă. Plânge cu sughițuri, plânge cu suspine, plânge de-adevăratelea, după atâta timp în care și-a înecat lacrimile în propriu-i corp.

        E obosită, e tot mai stresată, e cicălitoare cu el, e vinovată față de copil, se urăște și se crede cea mai neputincioasă femeie din lume, cea mai nedemnă mamă. O ucid încet gândurile ei și plânge mai tare. Curg lacrimile șiroaie pe fața ei.

 Își amintește cum altădată se ținea să nu plângă ca să nu-i curgă rimelul. Ce prostie, se gândește, și începe să râdă.

Plânsul o liniștește, o face să se simtă bine, o face să râdă.

E nedreaptă cu el, e nedreaptă cu cel mic, dar e nedreaptă în primul rând cu ea însăși. Îi este silă de momentul acela când este întrebată “ cum e?” și ea zice

 „ bine, mulțumesc!”

Nu e bine, e obosită, ar vrea să-și bea cafeaua caldă, ar vrea să doarmă vreo 3 zile, și-ar dori timp să-și pună pe buze un gram de ruj, să se stropească cu ceva parfum, să încalțe tocuri, să-și pună pe umăr poșeta galbenă și să iasă în lume. Să se simtă dorită de bărbați, să le zâmbească, dar să fie împăcată cu gândul că-l are pe al ei, unicul, incomparabilul, cel mai cel, bărbatul vieții.

Iese din baie, se furișează în pat, lângă el, și-l cuprinde.

El o simte, parfumul ei n-o să-l uite niciodată, ea îl sărută pătimaș și uită de griji, se dăruie nopții, se dăruie lui.

S-a simțit din nou iubită, dorită, protejată, importantă. Asta i-a dat aripi, i-a dat încredere, i-a transmis mesajul că ea e bună și frumoasă.

Acum mai regretă doar toate pasiunea lui, pe care ea o refuza, “n-am timp, sunt obosită, dacă se trezește bebe”.

A învățat să poarte zâmbetul pe față, a învățat să poarte soarele în suflet, a început să-și dea timp din timpul ei, a început să se iubească. Dacă privești altfel maternitatea, decât prin prisma lui trebuie și nu am timp sau m-am săturat și nu mai pot, viața se schimbă.

Și ea uneori e la capătul răbdărilor, și nu poate, și e sătulă, dar își dă voie să-și trăiască sentimentele, își dă voie să se simtă obosită, să n-o mai facă pe atotputernica, își dă voie să plângă, își dă voie să plece în oraș, singură sau c-o prietenă, își dă voie să bea un pahar de vin, își dă voie să îmbrace rochia preferată, își dă voie să-i spună lui că e obosită, își dă voie să se trăiască pe sine, își dă voie să înțeleagă că viața nu e despre trebuie sau despre impresii, ea știe că viața ei e despre ea, despre puterea voinței de a se trăi pe sine. 

Nimic nu s-a schimbat în viața ei, tot stă acasă cu cel mic, tot face mâncare, curat, spală, dar s-a schimbat ea însăși, a învățat să se iubească. Acum, nu mai caută să le reușească pe toate, acum se bucură de fiecare clipă, se bucură de timp și este plină de recunoștință!

     Fericirea e în lucrurile mici, neimportante. Acolo se ascunde cea mai mare sursă de energie, de viață. Sub lucrurile mici, fără preț și totuși cele mai valoroase!

Sursa foto: pixabay

Eu mã numesc Mariana şi sunt sufletul acestui blog. Dacã-ţi place ce scriu, cum scriu, mã gãsešti pe pagina de facebook a bloguluiSentimentalista. Eu ĩţi mulţumesc pentru vizitã şi te aştept oricând!