Din iubire pentru copiii noștri, uneori le oferim iluzii și speranțe deșarte.
Ne iubim copiii mai mult decât orice pe
fața pământului. Din grijă pentru ei și din iubirea pe care le-o
purtăm încercăm să-i ținem într-o poveste bună, frumoasă, ținându-i cât mai
departe de lumea reală. Știu cum e, o simt pe propria piele.
Și uite-așa,
când ei sunt foarte mici, le spunem „mami
pleacă până în oraș, vin cât de repede pot înapoi la iubitul meu, pa pa! să fii
cuminte și să-l asculți pe bunelu.” Nu reușim să ieșim din casă că deja îl
auzim cum plânge cu tot sufletul și ne
întrebăm „ ce mai vrea? e curat, e sătul, are cu cine sta.”
“Ce s-a întâmplat? Îl întrebăm noi, de
ce plângi? Eu sunt aici, lângă tine.” Și plânge
și plânge, de ne vine să ne dăm cu capul de toți pereții.
“Hai mă, stai cu bunicul și nu plângi, cum
vin eu acasă, te-alinți deamu.”
Copilul ne
are pe noi, ca mame, drept teritoriu unde poate să-și manifeste adevărata
ființă. E drept că s-au jucat împreună cu bunicul foarte
bine, dar dorul lui este mai mare ca să
poată fi acoperit de un joc cu bunicul. Când venim noi, el eliberează tot dorul
pe care l-a simțit prin plâns, deocamdată doar astfel își poate manifesta
durerea.
Apoi, când începe grădinița, noi îi spunem „acolo e bine, sunt mulți copii, jucării, să
vezi ce tare o să-ți placă.” Se duce el la grădiniță, vreo două zile totul
e bine, copilul nu plânge, noi suntem bucuroase și mergem să ne căutăm de
treabă.
După o săptămână, două, plânge cu suspine dimineața
când îl lăsăm acolo. Ridicăm umerii în sus și nu mai știm ce să credem.
Adevărul e că primele zile el a inspectat teritoriul,
a văzut tot ce se putea vedea, a răsfoit toate cărțile, a pipăit toate
jucăriile, a admirat toate paturile, a deschis toate dulapurile, și după toate
astea și-a dat seama de un lucru. Că noi nu suntem lângă el și că mersul la
grădiniță nu e ca și cum ai merge în vizită, mergi acolo în toată
ziua.
Știți ce greșeală facem noi ca părinți în aceste
momente, pe care de altfel copilul o duce foarte greu? Noi le povestim prea
frumos, despre grădiniță, despre alți copii, despre lume.
Ar trebui să
le spunem exact ceea ce or să simtă ei mai târziu. Să le spunem că vor fi zile
când vor simți un dor foarte mare de noi, de casă, și atât de greu o să-i fie
încât o să plângă mult. Să-i spunem că la grădiniță n-o să mai aibă parte de
atenție unu la unu, pentru că sunt mulți copii acolo, că va trebui uneori să
împartă jucăriile, că nu va fi întotdeauna cum vrea el să fie, că doamna
educatoare poate fi și ea tristă uneori. Să-i spunem că și nouă o să ne fie dor
de el, dar dimineața la plecare îi lași în buzunarul de la pantaloni
iubirea ta, pe care el o poate atinge când îi va fi greu. Să-i cerem și lui să
ne dea din iubirea lui și s-o păstrăm în buzunar. Să-i spunem că o să ne gândim
la el toată ziua și că abia o să așteptăm revederea. Să-i dăruim două ore după
grădiniță din timpul nostru.
Să nu-i spunem că trebuie să plece la grădiniță,
pentru că trebuie ăsta e foarte greu. Să-i spunem că și noi am fost la
grădiniță, că trecem prin diferite etape ca să ne dezvoltăm ca oameni, iar
grădinița e o astfel de etapă.
Să-i spunem că poate nu o să se simtă la fel de bine
cu bunicul, că-l înțelegem, dar întotdeauna o să fie între noi scurte
despărțiri. și să-l lăsăm să-și plângă dorul când revenim acasă.
Copiii noștri nu au nevoie să-i
asigurăm că în viață totul e așa cum vor ei să fie, ei au nevoie să știe
adevărul, pentru că la un moment dat îl simt pe propria piele și nu știe cum să
reacționeze. Noi doar nu le-am vorbit nimic despre asta.
sursa foto: pixabay
Eu mã numesc Mariana şi sunt sufletul acestui blog. Dacã-ţi place ce scriu, cum scriu, mã gãsešti pe pagina de facebook a bloguluiSentimentalista. Eu ĩţi mulţumesc pentru vizitã şi te aştept oricând!
Comentarii
Trimiteți un comentariu