Jurnalul unei zâne

         Petrec mult timp afară, mai ales prin parcuri. Natura e mama mea creativă. Nici nu cred că aș putea scrie dacă nu aș fi aproape de natură, dacă nu aș îmbrățișa copacii, dacă nu m-aș mira de frumusețea florilor, a frunzelor, a apusului, a cerului, a oamenilor.        În cazul meu, natura este cel mai bun psiholog, cel mai bun prieten. Emoțiile mele pe care le transform în cuvinte sunt trăite, nu doar simțite. Tot aici pot să văd oamenii, să le văd zâmbetele, tristețile, atitudinile, bucuria de a trăi sau, dimpotrivă, să-i văd în așteptarea sfârșitului. Pe mine nu mă interesează ce vorbesc ei între ei, eu citesc emoții pe chipul lor și asta e de ajuns. Merg deseori în parcul Serghei Lazo. Cine a fost măcar o dată acolo știe că e parcul bătrânilor. Ei acolo își dau întâlnire, discută aprig despre nelegiuirile politice, se gândesc ce să facă mai departe sau pur și simplu admiră trecătorii. Eu înainte nu prea le atrăgeam atenție, ...

           Cum crezi, ce poate să facă un extraterestru inteligent, cu chip de om obișnuit, aici, pe Pământ? Dar dacă el ar lua locul soțului tău, fără ca tu să-ți dai seama?           Uite exact acest lucru se întâmplă în acțiunea romanului Umanii de Matt Haig. E o carte sufletistă, cu atât de multe cuvinte minunate, simple, dar atât de profunde și mișcătoare... Povestea cărții e despre faptul cum extratereștrii de pe altă planetă, mult înaintată planetei noastre, îl ucid pe un matematician care descoperise o ipoteză nedeslușită atâtea secole la rând. În locul lui trimit un om de-al lor, după chipul și asemănarea matematicianului. Odată cu această întâmplare se schimbă total viața de dinainte a profesorului, venit aici pentru a-i ucide pe soția și fiul acestuia care știau câte ceva despre ipoteza proaspăt descoperită. Doar că el nu poate să ucidă pe nimeni, pentru că el face cunoștință cu iubirea, cu lumea emoțională a o...

        Dragă femeie, ești minunată și frumoasă . Încearcă să simți și să știi acest adevăr, nu aștepta să ți-l spună alții. Uneori așteptarea e foarte lungă, iar anii pleacă, lăsându-ne doar amintiri...      Ești minunată chiar și atunci când plângi, tind să cred că anume când plângi ești sinceră, în primul rând cu tine. Lacrimile scot din tine ceea ce nu poți scoate prin cuvinte. Iar asta e o adevărată eliberare. Ești fermecătoare când râzi din tot sufletul și te bucuri, ca un copil, de o nouă zi, de soare, de iarbă, de flori, de curcubeu, de ploaie, de zăpadă, de acadelele pe băț. Ești minunată atunci când gătești, când speli perdele sau mături în bucătărie, pentru că nu te definește ceea ce faci, ci atitudinea și dăruirea cu care le faci. Ești bogată atunci când ții în brațe pui mici de om, când omul iubit te îmbrățișează și te lasă să dormi mai mult în zilele de weekend, când simți că nu ești singură, când ai pe cine adormi, pe cine învăț...

      Cu toții avem nevoie de iubire, credem noi acest adevăr sau nu, doar iubirea ne face să înțelegem oamenii, copiii, viața și pe noi înșine.      Cred, de asemenea, că  cea mai importantă relație pe care-o putem crea împreună cu copiii este cea de iubire. Și ar trebui să le arătăm acest lucru. Iubirea este vie doar atunci când se trăiește, se simte, se arată. Orice pe lumea asta poate fi exces, doar iubirea nu. Iubirea nu duce la răsfăț, poate doar la unul singur, răsfățul de a privi viața cu ochi luminoși, fără să te simți vinovat că ești atras de simplele plăceri ale vieții. Să te miri de fiecare dată de spectaculosul apus al soarelui, să asculți freamătul apei, să privești cu nesaț natura, cerul, să citești cărți, oameni, ochi, să te umpli de puterea muzicii și să-ți lași pașii purtați de curiozitate. Fără să crezi că pierzi timpul cu "toate prostiile astea". Toate prostiile astea sunt iubire.  Ne supărăm pe copiii noștri că nu re...

         După ce am citit ultima pagină a cărții, primul gând care mi-a venit în minte a fost faptul că, indiferent de cine suntem noi în viața de zi cu zi, ce statut avem, câți bani avem, întotdeauna suntem oameni și aveam aceleași porniri spre succes, spre validare, dorință de răzbunare, de îmbogățire, nevoie de iubire și acceptare. Cum a spus și Carol, personajul central feminin al cărții: " șahul e ca viața: când jocul se termină, toate piesele - pionii, regii și reginele -, toate se duc înapoi, în aceeași cutie."        Dar să vi le spun pe toate de la început. E un roman fermecător despre psihanaliză, fix pe placul meu), despre procesele prin care trec oamenii în cadrul terapiei, despre relațiile terapeut - pacient, despre relațiile dintre terapeuți și despre viață, în general, cu bune și cu mai puțin bune. În interpretarea mea, personajul central al cărții este Ernest Lash, un psihoterapeut talentat care se plimbă prin tunelurile ...

        Sunt atât de multe momente în viață în care am putea fi fericiți, iar noi nu le vedem. Sau poate că, într-o clipă de maturitate, am uitat să fim fericiți, am uitat să dăm importanță lucrurilor care ne fac să strălucim, să luminăm.         Am învățat, nu știu din ce experiențe, că fericirea e ceva măreț, că ea nu este accesibilă tuturor, că doar unii dintre noi, cei norocoși, sunt fericiți. Am tot căutat-o în carul cu fân, fir cu fir, în căutarea acului, asemenea cavalerilor medievali în căutarea Sfântului Graal. Și descopăr în fiecare zi rupturi de adevăr. Pe care le cunosc. Care locuiesc în mintea și sufletul meu. Altfel, n-aș descoperi toate astea.  Fericirea e în noi și a fost acolo dintotdeauna. Fericirea este zâmbet pe chip, împăcare, dar mai ales liniște. Înainte mi se părea paradoxală asocierea fericirii cu liniștea. Aveam nevoie ca fericirea să strige, să trâmbițeze, să fie aplaudată, să strălucească nu datorită lumini...

          Există un moment în viața fiecărei femei în care ea se întreabă dacă este cu adevărat fericită.  Exact în acest moment începe relația ei cu sine însăși. După părerea mea, aceasta este o relație importantă, e ca o hartă care deschide lumi noi, insule nestrăbătute și entuziasm și dorința de a cuceri fiecare teritoriu.           E o călătorie minunată prin locuri noi și vechi, frumoase și nu prea, cu flori și cu spini, cu fluturi și cu pietre, cu cer senin și ploi torențiale. Și toate astea se întâmplă în noi, în sufletul nostru dornic de dialog, de emoții, de prezență. Am fost întotdeauna o femeie romantică care trăia mai mult în lumi magice decât în lumea reală. De aceea, la capitolul iubire am eșuat aproape de fiecare dată, până nu am coborât în inima mea și cu picioarele pe pământ. Atunci n-a mai fost niciun bărbat vinovat de suferința mea, lor le-am trimis doar recunoștință. Pare absurd, dar atâtea am învățat de...